Cartea de luni (VI) [Nuntă în cer]

Am primit cartea acesta în 2005. Nu pot să spun ce anume m-a impresionat la roman.
Poate felul cum este scris ori poate filozofia lui Eliade de a vedea personajele.
Pe care le mânuieşte cu ajutorul sforilor nevăzute cu iscusinţa-i caracteristică.
Paginile surprind incapacitatea omului de a se dărui complet, de a iubi fără restricţii,
de a creea, de a îmbina profanul cu aspiraţiile superioare.
Nuntă în cer este povestea omului de geniu versus omul simplu. Artă contra tehnică.
Un joc fin între lumini şi umbre. Mitul iubirii şi motivul cuplului se înşiră precum mărgelele pe aţă.
Romanul se compune din două poveşti ce au în planul întâi doi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe ce păstrează în suflet regretele greşelilor din tinereţe.
Eliade îşi răspunde sincer întrebărilor legate de manifestarea dragostei, cât şi a celor îndrăgostiţi.
Eternul feminin, cuprinzând o încercare de evocare lucidă a doua întamplări asemănatoare de iubire este prezentat cu multă fineţe de către scriitor.
Trăirile personajelor masculine sunt departe de a fi lucide, dimpotrivă, sunt mânate de subiectivism şi de trăiri afective intense.
Ni se lasă impresia pe tot parcursul cărţii că cei doi tipi au clar atribute specifice autorului.
Forţa hazardului este emoţionantă. Întâlnirea celor doi care au iubit aceiaşi femeie este mai puţin probabilă decât un număr mare la ruletă. Totuşi ajunge să fie posibilă.