Violeta

Toate poveştile încep cu dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit… A lor a început altfel.
Păreau bătuţi de vânt, ploi sau ninsori. Erau asemeni lui Sisif, duceau în spate pietrele neâmplinirilor şi nemulţumirea singurătăţii.
Universul lor de planete singuratice era plin cu asteroizii decepţiilor.
Mihai era asemeni Sfinxului din Bucegi, trist şi singuratic, se plimba ore în şir prin oraş în speranţa că va uita tot trecutul. Ajunsese să urască cuplurile ce treceau fericite pe lângă el. Îi dispreţuia şi vedea fericirea ce se oglindea pe feţele lor drept un mod mincinos de a păcăli partenerul, piese de teatru ieftine pentru creduli.
Violeta se apucase de fumat după ultima relaţie şi se agăţa de ţigare precum muribundul de ultima secundă de viaţă. Inima ei era asemeni scrumului, iar încrederea ei se risipea precum fumul ţigării. Rămânea doar un miros de decepţie impregnat în hainele sufletului.
Mergea înainte doar din inerţia vieţii. Era asemeni picturii pe a cărei pânză veniseră neciopliţii evadaţi din penitenciarul nesimţirii să scrijelească elucubraţii.
Iarna trecea peste amândoi cu senilele grele ale viselor înecate în amarul vieţii.
S-au întâlnit atunci când fiecare credea mai puţin în destin
Erau diferiţi de ceilalţi şi nu le păsa de nimeni. El era mărgăritarul şi ea ploaia ce îl revitaliza după o iarnă grea. Ea era floarea rară de colţ şi el muntele ce îi dădea aripi să viseze către zări îndepărtate.
Amândoi se completau atât de bine încât oamenii ce îi vedeau aveau tendinţa creadă că începutul şi sfârşitul lumii a fost şi va fi cu ei.
Zilele de iarnă treceau şi primăvara îi legăna în braţe şi le făcea inimile să bată mai tare. Îşi numărau orele ce le mai aveau până la următoarea întâlnire şi îşi tăiau minutele de pe peretele minţii.
Încet…încet au intrat în vară fără să simtă. Erau unul singur şi marea le săruta paşii lăsaţi pe nisp. Priveau îmbrăţişaţi drumul lunii pe apă. Ar fi vrut ca timpul să se oprească şi să rămână acolo pentru totdeauna.
Toamna avea însă alte planuri pentru ei. Ramurile înverzite erau galbene pecum tristeţea din sufletele celor doi.
Timpul un inexorabil ucigaş de suflete le-a răpit sentimentele şi au apucat-o pe drumuri diferite. Prietenii au avut şi ei un rol decisiv. De, aşa sunt ei…şi ajută cu un hârleţ după ceafă. Cinste lor.
Frunzele căzute straturi, straturi, pe jos vroiau să acopere durerea din sufletele celor doi.
Soarele le zâmbea ştirb de după un nor abulic ce măcina ploaie.
Iarna era aproape şi după mult timp o resimţeau mai apăsătoare ca niciodată.
Două suflete despărţite de o perdea de durere.
Visurile le erau sfărâmate iar cioburile iubirii lor muşcau suferinde din podeaua camerei în care şi-au petrecut lunile cele mai frumoase…