Bătrâneţea, haine grele...

Îmi este foarte greu să scriu fără să folosesc câteva injective la adresa originii celor care ne conduc din staulul, pardon, scaunul bine încălzit de către slugi…
Nu am putut să privesc mult timp cadrele pentru că mi se rupe inima când îl văd pe bătrân şi îi privesc tristeţea ce îi macină chipul.
Dacă în alte ţări oamenii după pensionare ajung turiştii perfecţi şi se bucură de fiecare răsărit şi de fiecare apus. La noi chinul începe după ce ies la pensie.
Dacă nu mai eşti bun de cărăuş să îngraşi bugetul pentru somnoroşi…, “îţi trebuie un cearşaf, o lumânare şi adresa primului cimitir”, aşa spunea un banc de la începutul anilor ’90, astăzi devenit realitate crudă…
Văd din ce în ce mai mulţi bătrâni ce muncesc pentru a-şi putea permite să îşi cumpere şi ceva de mâncare şi nu doar să plătească facturi din pensia ce este atât de mică încât nici Hubble nu reuşeşte să o mărească.
O scenetă adaptabilă zilelor noastre spunea aşa: “- Păi, până când domne? Până când?...”