Uneori uităm că am fost şi noi ca ei. Ne afundăm prea mult în hârtiile de pe birou şi înotăm în apele tulburi ale stresului.
Majoritatea intrăm dimineaţa în cutia dreptunghiulară numită birou, atunci când soarele încă visează la planurile prin care să o facă pe lună să îi cadă îndrăgostită în braţe, şi ieşim seara frânţi de oboseală, călcând pe praf de stele.
Pe micuţii din imagini i-am văzut ieri cum se bucurau de natură, aveau sentimentul simplităţii fericite. Erau veseli şi roşii în obraji precum copiii din poveştile lui Creangă.
Nu aveau nici cea mai mică urmă de regret că nu stau în faţa PC-ului să joace ultimul shooter “sânge pe ziduri”, şi nici nu doreau să mănânce produse ce ar putea să îi facă obezi şi la maturitate să îi aducă pe marginea prăpastiei infarctului.
Ei sunt sunt unul dintre simbolurile că mai există speranţă, pentru alt exemplu daţi click pe mărgeluţele Oanei.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu