Cartea lui Nicolae Steihardt se cheamă "Jurnalul Fericirii", deoarece aşa cum ne povestea Virgil Ierunca, închisoarea l-a transformat fundamental pe autor într-un om religios ce a descoperit constantele spiritualităţii româneşti şi care a constituit pentru autor "Academie şi Altar". Încă de la începutul fragmentului Steinhardt ne atrage atenţia că ceea ce va prezenta chiar dacă poartă numele de Jurnal, faptele nu sunt scrise în închisoare ci sunt amintiri proaspete din acea perioadă.
Fragmentul prezintă primul său interogatoriu la securitate luat în 31 decembrie 1959, interogatoriu care avea drept scop denunţarea lui C. Noica. Asa cum i se pare autorului de la început "totul este o comedie în ambianţa unei camere mari şi frumoase", el este interogat de mai mulţi securişti în calitate de martor "în timp ce fumează de câte ori suge câte o vitamină". Primele întrebări sunt de tatonaj, iar răspunsurile sunt vagi, nedând răspunsuri concrete el este conştient ca interlocutorii sunt nesatisfăcuţi, iar el este considerat nesincer.
Partea a doua a comediei este aceea în care se trag perdelele de culoare închisa care să creeze panică în timp ce interlocutorii intră şi ies din cameră, îi dau sfatul "de a-si băga minţile în cap", şi apelează la sentimentele cele mai puternice ale lui Steinhardt, dragostea pentru tatăl său. O altă metodă a securitaţii este aceea de a face promisiuni de viaţa mai mai bună în schimbul denunţării unor colegi legionari care ar fi fost partizani ai hitleristilor. Securiştii sunt grăbiţi să plece îndemnandu-l să se sfătuiasca cu tatăl său.
Autorul are însă calitatea de a se descoperi pentru prima dată ca un încăpăţanat şi de a-şi fi jucat bine rolul până la capăt. Partea a doua este defapt o amintire a scriitorului legată de copilaria sa şi a lui Rudolf Otto ce împarte credinţa în: Mysterium Fasinans şi Mysterium Tremendum. Autorul defapt se referă la misterul fascinaţiei care a început în copilaria sa într-un cartier cu numele Sfântului Pantelimon. În acest cartier odată cu lăsarea serii oamenii nu prea circulau din cauza numelui său rău famat.
Dar acest cartier era dominat de o pace patriarhală, dată de clopotele bisericii Capra, ce se auzeau în tot cartierul, chiar şi la fabrică. Copil fiind Nicolae Steinhardt făcea comparaţie între sunetele colopotelor de Crăciun, pline de duioşie şi sunetele ce te răscoleau de Paşti. De asemenea pe copilul Steinhardt îl fascina istoria vremurilor bune din Pantelimon şi mirosul lemnului de la fabrica de cherestea.
Autorul prezintă acest fragment pentru a-l face pe cititor să înţeleagă misterul fascinaţiei unui copil cu nevinovăţia lui în comparaţie cu bestialitatea securităţii, cu chinurile închisorii, cu ceea ce constituie Mysterium Termendum. Stările sufleteşti pe care le traieşte la securitate sunt cu totul deosebite de cele ale copilăriei. Daca în copilărie ele sunt date de locurile unde a trăit, Myterium Tremendum este dat de oamenii securităţii, de mizeria închisorilor. Suferinţa celor persecutaţi ca Nicolae Steinhardt este dezvaluită în pagini dramatice care alcătuiesc un document al timpului şi care formează aşa numita literatură a descrierii şi a mărturisirii.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu