Curtea Veche

Un bust cenuşiu al lui unui domn cu mustaţă îi priveşte aspru pe cei care trec prin strada Franceză din centrul istoric al Capitalei. În spatele lui se ridică mai multe ziduri din cărămidă, cu arcade frumos boltite. În stânga, o coloană se înalţă singuratică pe acoperiş, deasupra curţii pline cu pietriş, capiteluri ciuntite şi coloane frânte.
Istoria locului pe care se află acum Curtea Veche începe odată cu Mircea cel Bătrân. Domnitorul a construit aici, la sfârşitul secolului al XIV-lea, o fortăreaţă.
Era un punct de control şi se crede că a fost ridicat în vremea lui Mircea cel Bătrân.
Fortăreaţa, cu ziduri de cărămidă şi un şanţ de apărare, era situată pe malul de nord al Dâmboviţei, pe un mic promontoriu, şi avea o suprafaţă de 160 de metri pătraţi. Arheologii cred că întregul ansamblu a fost nimicit de foc la începutul secolului al XV-lea.
Construcţiile la Curtea Domnească încep se pare pe vremea lui Vlad Ţepeş.
Începând cu Vlad Ţepeş, Bucureştiul devine cea de-a doua reşedinţă, după Târgovişte.
Nicolae Iorga, în lucrarea „Ce au fost Bucureştii”, dădea aceeaşi explicaţie pentru alegerea oraşului Bucureşti ca reşedinţă: „Cum, în nesiguranţa moştenirii la tron, orice Domnie putea să fie necontenit ameninţată de un „domnişor”, pe care l-ar fi ridicat un partid de boieri, refugiul la Turci devenea pentru cel din Scaun o adevărată necesitate”.
Ţepeş a ridicat peste vechea construcţie o cetate nouă, cu ziduri din bolovani de râu. Din vremea lui datează şi cel mai vechi zid care s-a păstrat la Curtea Veche.
Vlad Ţepeş nu a conceput-o ca pe un loc de începere a unei bătălii împotriva Imperiului Otoman. Nu era o cetate aşa cum erau cele de la Giurgiu, Poienari sau Turnu, care erau special concepute pentru a susţine o luptă.
Din cancelaria domnească a acestei reşedinţe a fost emis actul care atestă, pentru prima dată, numele de Bucureşti, în vremea lui Ţepeş: „Primul document cunoscut până azi, în care se menţionează numele oraşului Bucureşti, este cel de la 20 septembrie 1459, prin care se întăreau moşiile unor boieri”.
Subsolul şi pivniţele Curţii Domneşti datează, în cea mai mare parte, din vremea lui Mircea Ciobanul, adică de la jumătatea secolului al XVI-lea. El a dărâmat în totalitate cetatea ridicată de Vlad Ţepeş şi a construit un Palat Domnesc, a cărui structură s-a menţinut şi sub ceilalţi domnitori, cu diverse adăugiri.
Ştefan cel Mare (1,52 m, după unii avea chiar 1,50 m), a atacat în 1473, oraşul. Familia domitorului Radu cel Frumos, a fost capturată şi dusă în Moldova. Radu a reuşit să se salveze, dar şi-a abandonat familia, fata lui, Voichiţa, a fost luată de soţie de Ştefan cel Mare.
La începutul anilor ’90, a trebuit ca baia turcească să fie acoperită cu cartoane negre deoarece vecinii din blocul din spatele Curţii Vechi se strecurau prin spate şi aruncau înăuntru gunoaie.