Cartea de luni (XVIII) [Versetele satanice]

Ele sunt versurile ce au zdruncinat din temelii literatura modernă şi i-au asigurat faima unui englez din Bombay: Salman Rushdie.
Trebuie să recunosc faptul că Rushdie scrie senzaţional în anumite momente. Iar descrierile lui sunt incredibile. Autorul este un mare scriitor şi un mare visător.
Romanul său cu titlu sumbru este un amestec de literatură, mistică, mitologie şi jumătăţi de istorie care n-ar fi trebuit să deranjeze, potrivit logicii europene, pe nimeni.
Acesta este cel de-al patrulea roman inspirat în mare parte din viata lui Mohamed, publicat pentru prima dată în 1988.
Ca şi în cărţile sale anterioare, Rushdie folosit foarte mult realism magic şi bazat foarte mult pe evenimentele contemporane şi a persoanelor pentru a crea caractere în său
Fiecare personaj, fiecare întâmplare, fiecare viziune şi fiecare moarte îşi găseşte la un moment dat dublul complementar. Romanul constă dintr-un cadru narativ, utilizând elemente ale realismului magic, cu o serie de o serie de sub-parcelele care sunt narate ca viziuni sub formă de vise.
Totul începe cu cei doi actori ai poveştii: Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha. Unul este înger al lui Dumnezeu, indian până în maduva oaselor, plin de succes şi schizofrenic, altul este parsiv ca un demon, renegându-şi originea indiană, mereu aflat la marginea ratării şi transformat exterior într-un Shaitan scârbos. Universurile celor doi prind să se întrepatrundă, sa se întoarcă, să se rasucească, mereu în opoziţie şi mereu atrase unul de celalalt, într-un dans nebunesc în care te vezi atras fără a reuşi să scapi.