Scrise de alţii (I) Daniela

Vă las cu istorisirile Danielei. Am făcut mai multe propuneri pentru acest serial… Deocamdată este singura persoană care a percutat. Dar nu mă las păgubaş…
Eu ma duc să vizionez Nostradamus 2012.
Vă doresc lectură plăcută!


“Nu ştiu cine îşi mai aminteşte de mine, căci nici măcar eu nu-mi mai amintesc. Eram copil, fascinată de impetuozitatea trenurilor cu destinaţii precum Iasi şi Bucureşti (Clujul era deja un vis), m-am urcat şi am pornit sau poate doar trenul a pornit. Nu vreau să mă întelegeţi greşit: de prin clasa a VII-a am citit şi am auzit că în Bucureşti ajunge toată lumea "bună". Era visul meu pentru care am renunţat şi am pornit-o din nou şi din nou de la zero timp de 5-6 ani. Trebuie să le mulţumesc parinţilor biologici şi spirituali, cam patru la număr că mi-au încuiat uşi şi geamuri şi mi-au deschis lumi între patru pereţi. Cum eu cresteam, pereţii se strâmtorau, am răbufnit cam pe la final şi recunosc, poate ferestrele erau prea mici. M-am târât, mă dureau degetele cu care scriam şi factura de la lumină din cauza becului aprins noaptea. La un moment dat m-a durut şi capul , am crezut ca ochii sunt de vină, dar nu erau, era timpul, 2-3 luni şi urcam în tren.
Pregatită mai mult sufleteşte decât intelectual, septembrie 2006, examenul şi Bucureştiul mult visat. Am păşit! Era cald şi soare, clădirile mi se păreau maiestuoase, mai ales draga Universitate, Piaţa Victoriei, Lipscani şi Blănari, un vis pentru plimbările romantice de seara, micul Cişmigiu (ce la început mi se părea destul de mare), pe toate le pipăiam ca între cei patru pereţi de acasă. Romanele interbelice, Otilia cea misterioasă, Bulevardul Pache Protopopescu, toate vis devenit realitate. Şi m-am plimbat, mi se părea că miroase a verdeaţă, oamenii îmi pareau interesanţi, adolescenţi îmbracati ca-n anii `70, bătrâni cu mărgele, aromă de intelectuali în pizzăriile…, şi dicuţii (care şi acum mi se par interesante) în barurile de la subsol.[La subsol cu voi! Cafeneaua de la teatru e ocupată cu rezervari! Ce? Vă dă mâna să vă daţi banii pe o săptamână pentru trei ore în zone dedicate "artistilor". Arta se plateşte! Îmbracaţi-vă mai bine, cică sunteţi romantici, miroase a second-hand, mai pe româneşte a mâna a doua şi a detergent ieftin şi a săpun de casă. Întelegeţi că nu se poate?! Nu-ţi permiţi să intrii în tenişi lipiţi cu prelangez pe parchet. La subsol nu e parchet, e duşmea, acolo nu deschizi uşi, sunt arcade, iar grădinile de vară sunt cu iarbă (nu gazon), în loc de umbrele sponsorizate de marci de bere sunt vreo 2-3 pruni, buni mai spre dimineată. Uite aşa ne duceam la subsol, la bere la halbă, la tulpina prunilor, încă nu aveam pantofi.] Un astfel de loc mi s-a prezentat şi mie la câteva zile după admitere de catre un bun prieten: muzică bună din anii `60,`70,`80 şi ceva din `90, iarbă, duşmea şi bere ieftină. Nimic de contestat. N-oi fi având eu bani de pantofi de pe Victoriei, dar am prilejul să vorbesc cu oameni care au deja sandale din piele, tricouri care nu se lărgesc la gât după prima spălare şi calcă tot pe iarbă şi duşmea. Într-o zi, fiind cea mai nouă şi cea mai neştiutoare i-am intrebat: De ce? Adică şi-ar fi permis să se ducă la termopane cu aer condiţionat. Au zâmbit şi mi-au răspuns: "Am avut şi noi tenisi! Şi chiar dacă i-am schimbat cu piele, şi chiar dacă suntem doctori în diferite domenii încă visam Bucureştiul ca Micul Paris. Aerul e curat sub pruni, m-a durut capul de la aerul condiţionat şi ca să nu împarţim oamenii în doar două clase sociale: săraci şi bogaţi (nu de alta dar noi facem parte din clasa medie), am decis să bem bere cu adaos comercial de 30%, nu de 300%." Am zâmbit şi eu , eram mică şi proastă, dar parcă acum chiar pipăiam.
Am intrat! Mult râvnita facultate. Am sărbatorit sub pruni şi-apoi am avut parte de cea mai strânsă îmbratişare din partea tatălui meu. Studentă, cu bagaje mai grele decât mine către o chirie necunoscută adunată de pe un gard. Universitate! Tavan înalt şi amfiteatre mari, bănci pe care au stat scriitori, cărţi de la anticariat, libertate. O lună, două, trei, au trecut mai repede decât credeam , a venit Craciunul şi-apoi sesiunea. Nu am fost atât de bună, recunosc că m-au ajutat uşile încuiate şi becul aprins din liceu, căci de citit, nu prea am mai citit. De ce? Pentru ca bibliografiile mi se perindau prin faţa mea, iar eu bifam: citit!citit!citit! Aproape de capătul listei. Muulte examene! 16, nu era corect, ceilalţi, de pe la alte facultăţi aveau doar câte şase. Trece bine, o restanţă şi apoi vacanţa. He!He! Până la urmatoarea sesiune mai este!
Ca să păstrez tradiţia studenţilor fără cămin, a trebuit să mă mut. Era bine acolo, în regie, la garsonieră, faţă în faţă cu căminele studenţeşti. Şi-am căutat, şi-am căutat! Chiriile crescuseră enorm şi toţi cereau avans pe care nu mi-l permiteam. Am găsit până la urmă, nu atât de central precum speram, dar preţul era la fel. Acum adevăratul Bucureşti! Străzi pietruite, şi când spun pietruite, nu mă refer în stilul din Piaţa Victoriei. Câte o piatră ici-colo, restul pământ. Nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic cu pământul, dar curios, la ţară la mine aş fi putut merge liniştită când ploua pe o cărare bătută de pe margine fără a-mi murdări încalţarile într-un aşa hal încât ai fi spus că am mers pe un pământ proaspăt arat. Nu pot spune acelaşi lucru despre Bucureşti. Pachetul de serveţele, eventual umede era obligatoriu pentru a merge cât de cât civilizat. Dar în fond, ai unde dormi, nu-i aşa? Un singur lucru e clar nu aş face copii în acel Bucureşti, nu aş putea să-mi las copilul să se joace în faţa blocului printre ace şi nisip (praf). Nu vă mai povestesc episodul gazda, cred ca toţi ar spune la fel. În schimb am o întâmplare haioasă de la gazdă: Colega mea de cameră, cea cu care am suportat toate schimbările Bucureştiului a adus de acasa un sul de caşcaval, lung ca un salam de vară şi tot cam atât de gros. Mama m-a învăţat că atunci când bucaţile de mâncare sunt prea mari, le tai, ca şi în cazul caşcavalului nostru. Cred că era consumat cam un sfert, când într-o dimineaţă târzie de duminică în care aveam timp să mănânc un mic dejun cald scot CAŞCAVALUL. M-am aşezat şi mă gândeam cum aş putea turna o proteză. De la jumătatea feliei se vedea clar partea de sus a dinţilor de parcă ar fi răzuit cu aceştia până când caşcavalul a căpătat forma dorită, adică a dinţilor. Am râs şi am plâns în acelaşi timp şi am putea spune la propriu că BUCUREŞTIUL NE-A MUŞCAT DIN CAŞCAVAL! (deşi sigur nu am fi observat dacă ar fi tăiat o felie).
Şi uite aşa, Bucureştiul meu interbelic se transformă într-o oază. La început oamenii mi se păreau mai deschişi decât în oricare loc din ţară, deşi cam inculţi. [Şi când spun inculţi mă refer la următoarea întamplare: Având examenul de admitere tocmai în septembrie, trebuia să îmi asigur propăvaduirea mea în Bucureşti prin înscrierea la o facultate particulară, aceasta fiind Spiru Haret. Neştiind unde e sediul, decât sumar, Piata Universităţii, am întrebat o femeie zâmbitoare care a coborât dintr-o maşină ce nu era Dacie, unde ar putea fi? Şi a răspuns: "O luaţi pe strada din din spatele cozii lu` Mihai Viteazul ce se află fix în faţa Universitaţii". Să fim înteleşi, Mihai Viteazul nu are nici un fel de coadă, doar că statuia îl exemplifică pe Mihai Viteazul stând pe un cal, calul având coadă, nu marele domnitor. Atunci am râs, acum îmi vine să plâng].
Şi cum timpul trece repede, în sensul că numeri lunile pe degete când tragi linie şi apoi scrii: "NIMIC REALIZAT. Se termină vacanţa şi vine iarăşi sesiunea în care am avut grijă să îmi recuperez examenul picat. Încă visam! Pentru mine încă mirosea a verdeaţă. Am decis să nu părăsesc iubitul Bucureşti pe timpul verii, şi cum toţi au fugit la casele lor am obţinut un loc în cămin pe timpul verii. Caminul E din Complexul Grozaveşti unde am cunoscut minoritaţile de prin România. Ce? Credeaţi că ungurii sunt singurii? NUU! Nici pe departe: avem nigerieni, albanezi, ucrainieni, bulgari, chinezi, ruşi, şi Dumnezeu ştie ce se mai află pe acolo în cele cinci etaje ale căminului. Urât, urât vorbeau! Nu ca aş fi înţeles ce ziceau, dar mie mi se parea tot timpul că se ceartă la cât de rare erau vocalele. Eu stăteam la cinci , aveam timp să-i văd pe toţi când era stricat liftul. Înca mai am o nedumerire, acel cămin era de medicină ("Universitatea Carol Davila") şi toţi erau studenţi la medicină, dar 90% nu ştiau să vorbească româneşte. Eu înteleg, la mine la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine nu vorbesc deloc româneste, dar totuşi, examenele sunt afişate în limba română.
Ca oricare alt student, m-am angajat la o terasă de vară să-mi câştig existenţa pe timpul verii. Colega mea de cameră a plecat acasă, şi-am rămas singură. Şi când spun singură, spun tăcere 24 din 24. E bună tăcerea să te mai reculegi, dar la un moment dat totul tăcea, toate parcă se mişcau în reluare şi începeau să frigă, şi frigeau atat de tare încât Bucureştiul din vara 2007 avea constant 40 de grade. Se ştie că la căldură ai tendinţa să leneveşti. Am lenevit atât de mult încat nu puteam să dorm. ŞI AM FUGIT ACASĂ! Era ora douăzeci şi zece, iar la douazeci şi unu era trenul, m-am ridicat, mi-am făcut bagajul în zece minute şi am reuşit să prind trenul în fugă. De la Buzău parcă se mai răcorea şi eram iar fericită că eram în tren chiar dacă nu avea destinaţia Bucureşti. În tren am tras linii: ce am realizat eu într-un an de zile? -Am datorii, dar banii nu sunt atât de relevanţi, încă am tenişi; Ce am scris? -nimic; Ce am citit? -mai nimic; Bine! Dar bănuiesc că ai o viaţă socială destul de înfloritoare?! - 2-3 persoane cu care mă întalneam când aveau şi când aveam timp; Ete na! Cum să nu ai timp? doar nu ai scris şi nu ai citit nimic! şi m-am oprit! Asa-i! nu era timp! Unde-mi era timpul? Ce am făcut eu cu timpul? - Ai dormit?! NU! Nu am dormit, din contră, am avut insomnii. - Şi-atunci ce ai făcut?---Stop!--- Dau pagina înapoi şi ce scrie? Aaaa, îmi mirosea a verdeaţă!!! - Da sigur! ai uitat de ţiganii, manelele şi mirosul din autobuzele ce duceau spre Ferentari?!- Ei! da, dar am stat acolo doar 6 luni., apoi m-am mutat. -Dar nu uita! A fost cea mai lungă şedere a ta, restul chiriilor au fost de 4 luni. - Şi ce vroiai să fac? Era ieftin! Chiar dacă erau seringi pe jos şi rahat de câini, era ieftin şi aveam unde să dorm; Şi ce-ai facut cu banii? - NU stiu! Chiar nu ştiu, nu-mi amintesc să mă fi simţit bine vreodată ştiind că am destui bani în buzunar; Şi acum ce faci? Ce cauţi acasă? Ai uitat că ai visat dintotdeauna să pleci? De ce te întorci? -Nu stau decât trei săptămâni, atat a mai rămas!; a mai ramas din ce? - Din vacanţă!; Ei lasă până la sesiune mai e, mai e vacanţă! -Nu ştiu! În anul doi nu cred că-mi vor fi atât de cunoscute bibliografiile; Dar speri? -Daa normal!!!.
Oare de ce mi se părea normal? Faţa mi se reflecta în geamul trenului şi-mi era tăiată de şina paralelă. Nu mai zâmbeam, nici nu plângeam, mă uitam doar în gol, şi-n gol m-am uitat şi-n gară. Am stat acolo cinci minute, am inspirat aerul, nu doar am mirosit. Parcă zburam...şi amintirile mi se derulau în faţa mea cu fiecare pas pe care îl făceam. Mama dormea, nici nu ştia că vin. Acum e mai mică de statură parcă şi...nu, nu a avut bani să se ducă la coafor să-şi facă părul permanent cum şi-l face ea, acum era destul de lung.
A doua zi am ieşit în oraş şi oamenii erau îmbrăcaţi aşa cum îi ştiam eu, dar aveau faţa senină şi nu se uitau în gol ca toţi acei oameni din metrou care se uitau ca nişte vite, dând din coate în stânga şi dreapta să-şi facă loc. Simţeam ca merg pe stradă, nu mai stau la coadă la semafor şi nici nu mai urc scările de la metrou cu turma.
Aceeasi patru pereţi de acasă, cu uşa descuiată de data aceasta. Pentru prima oară am vrut să mă duc la ţară.
Anul doi. Chirie ieftină într-o zonă bună, deci se poate. Între parcul Circului Globus şi Lacul Tei. Nu m-am mai plimbat atât de mult, decât în parcul din faţa mea. La fel de singură merg pe stradă, încuiată între patru pereţi. Am uitat de clădiri maiestuoase, iar Calea Victoriei mi se pare snoabă şi refuz să merg cu metroul. Pornisem doar să vă prezint Bucureştiul în toată splendoarea şi urâţenia lui. Splendoarea a rămas acolo...în Micul Paris, în ceea ce visam. Oricum e greşeala mea, am continuat să visez când puteam să pipai cu mâna.
Încă mai visez! O fi bine? O fi rău? Bucureştiul m-a învăţat ca e rău, iar oraşul natal ca e bine. Şi totuşi, îmi era mai bine la mama acasă (când visam), chiar dacă era încuiată uşa. Dar, acasă nu mai e acasă, acum uşa e descuiată, iar Bucureştiul nu poate fi numit casă.
Unde e casa noastră? În tenişi? I-am schimbat pe cei de anul trecut, acum sunt alţi tenişi. Mă mai duc doar sub pruni... Am să încerc să visez că acasă, despre casă...”