Plânge cerul flămând,
Nu mai vrea nimic
A pierit şi ultimul lui gând
Este trist şi prea mic
Vrea pământul să spele
De greaua-i moştenire
Iar gândurile mele
Se pierd în neştire
Clipele sunt acum sfărâmate
De stropii de ploaie
Se pierd în neant toate
Vor balanţa lumii să o îndoaie
Regi cu zeci de regate
Plini de ură şi silă
Azi nu le mai au pe toate
Nu trezesc nici măcar milă
Plâng şi sfinţii împreună
De greaua pribegire
Nori negri se adună
Ce duc spre pierire
Ah!, Nu mai e speranţă
Vai!, Ce a mai pribegit
A ajuns o zdreanţă
Ce viaţa a amăgit
PS: Această poezie a fost scrisă pe data de 24~II~2002
© Costea Mircea
Beautiful find and cool in B&W !
RăspundeţiŞtergereHave a beautiful Sunday, my friend.
Wong
The sadness is everywhere, but the hope too.
RăspundeţiŞtergereGreat photograph! It moves me.
Kisses, dear friend.