Cartea de luni (XL) [Foamea]

Odisee modernă a însingurării care îl anticipează pe Kafka, într-un context însă mai uman şi mai aproape de sol.Umaniatatea este însăşi esenţa cărţii. Dacă vrem să-l citim într-o lumină inedită, romanul lui Knut Hamsun e o lecţie de smerenie pentru noi cei păcătoşi, cei care încercăm să călcăm drept dar sfârşim prin a călca strâmb. Dacă cititorul încearcă să trăiască fie şi un pic senzaţia obsedantă de foame a eroului anonim, în spatele căruia se află autorul, îi dispare orice tentaţie de a-l judeca în vreun fel. Prins undeva între nebunie şi luciditate dusă la extrem, în măsura în care cele două nu sunt, în contextul lumii noastre căzute în păcate, experimentează natura umană şi energia personală în manifestarea lor radicală, aceasta îl trece pe cititor prin stări extreme, apropiate tocmai prin aceasta de însăşi căutările umane care să reuşească să îi sature foamea.
Înfometatul este deosebit de inspirat, disperat, josnic, smerit până aproape de a fi declarat sfânt, neomenos, eroic, curtenitor, trufaş, mărinimos. Este tot ce suntem şi tot ce putem fi. În carte sunt prezentate toate paradoxurile vecinătăţii înfricoşătoare dintre bine şi rău. Unui furt mărunt i se face loc de pocăinţă, în timp ce un act de milostenie către aproape îl duce pe cel care l-a făcut către o mândrie demonică. Hamsun sapă la temeliile moralismului protestant, dezvăluind realitatea contradictorie din spatele acţiunilor văzute.
Acestei cărţi i se potriveşte ce spunea odinioară Nicolae Steinhardt despre acele scrieri de ficţiune care, chiar dacă sunt realiste, transmit speranţa şi încrederea prin aceea că nici personajele rele nu sunt rele în întregime. O gazdă fără inimă şi adulteră îi dă totuşi o bucată de pâine înfometatului pe care, din prea multă iubire de sine, îl dă afară din casă. Soţul care este violent cu soţia nu îl lasă să plece în frig în miez de noapte. Micile momente de omenie se succed la fiecare pagină. Cel mai frumos dintre acestea îl are în centru tot pe eroul principal, cu o pornire creştină dintre cele mai adânci. Călcat din greşeală de un vizitiu, se gândeşte la acesta cu nesfârşită blândeţe şi încredere în bunătatea seamănului său, are un gând bun pentru o intenţie pe care doar i-o bănuieşte: "Poate că dacă l-aş fi rugat să-mi dea o pâine din căruţă, mi-ar fi dat-o. Şi mi-ar fi dat-o bucuros. Dumnezeu să-l răsplătească!"
O poveste de iubire cu gânduri frumoase şi mişcătoare prin ingenuitatea ei, chiar şi atunci când oscilează la margine de păcat, răfuiala cu Dumnezeu ca strigăt disperat către cer, pentru a fi auzit măcar şi pentru a fi pedepsit, o viaţă nouă care începe în fiecare zi, lăsând toate în urmă, şi, peste toate, o foame fizică, expresia cea mai crudă a golului metafizic al fiecăruia dintre noi.