Cartea de luni (XLVI) [Bătrânul și marea]

Ernest Hemingway a scris ultima operă cu adevărat importantă din cariera lui prodigioasă, Bătrânul şi marea reprezintă vârful creaţiei scriitorului prin sensurile profunde umane cât şi prin sobrietatea mijloacelor expresive.
Bătrânul Santiago este un pescar sărac dintr-un sat de pe coasta Cubei. Acesta se pregătește să iasă din nou in larg, la pescuit, după aproape trei luni în care a avut doar ghinioane.
“Singur într-o barcă pescuia bătrânul pe Gulf-Stream și trecuseră optzeci si patru de zile fără să-i cadă vreun pește. În primele patruzeci de zile îi ținuse tovărașie un băiat. Dar când s-a împlinit sorocul acesta și pește tot n-au prins părinții i-au spus băiatului, fără doar și poate, bătrânul e un salao, adică un om mai ocolit de noroc nici că se mai afla și, la porunca lor, băiatul a trecut pe altă barcă ce din prima săptămână a prins trei pești mari.”
În cea de-a optzeci şi cincea zi se prinde în undița bătrânului un pește spadă uriaș. Două zile şi două nopți durează lupta dintre om si pește care trage barca după el în larg. În sfârșit răpus, peştele spadă este prea mare pentru a putea fi ridicat la bord şi Santiago îl leagă de barcă lăsându-l în apă, pe drumul de întoarcere rechinii îl devorează cu toată împotrivirea batranului, acesta revine la ţărm epuizat aducând cu el doar scheletul peștelui. Această poveste este adoar în aparenţă simplă, ea reprezintă parabolă a condiției umane, a invincibilitații omului în faţa naturii. Santiago nu are doar o profesiune simplă, el îndeplineşte un destin : “Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar! Îl străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost facut.”
Lupta cu peștele simbolizează bătălia omului cu existența, încordare surdă, atunci când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriașul venit din adâncuri, înfruntarea pe față, uciderea peştelui sau la lupta cu rechinii, iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria şi măreția înfrângerii. Impulsul îl constituie câștigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesitaților materiale, dorința omului de a-și afirma propria valoare, ca justificare a existenței. Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă şi suferință : “Era prea frumos ca să dăinuie”, acesta este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Iar când își pune singur întrebarea: “Și ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: “Nimic. [...] Am ieșit prea în larg!”,
Forța și măreția omului constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă înfrânt, ci se pregatește de alta. “Bătrânul şi marea” se încheie cu planurile de viitor pe care și le fac Santiago şi băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin proiecte concrete, aparent mărunte, dar care prin însuși acest fapt dau senzația revenirii la viață.