Târgul din Cişmigiu

Am trecut astăzi prin Cişmigiu şi am dat peste târgul din imagini. Este făcut pe principiul de toate pentru toţi. Se pare că târgul ar avea un frate mai mic în parcul Herăstrău. Nu bag mâna în foc, dar aşa am auzit.
Expoziţia s-a deschis pe 26 martie şi ţine până pe 2 aprilie.
La intrare băieţii care ne păzesc, şi-au luat uniformele albastre de la naftalină şi le-au călcat la dungă pentru expoziţie. Am observat că vindeau arme sau expuneau…nu am înţeles exact… Poate mâine o să comand una pentru a o trimite tipului căruia i s-a furat fotografia… Dar asta e altă poveste şi cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc.
Puţin mai încolo erau expuse ouă încondeiate de diverse mărimi, parcă şi văd doi prieteni cum ciocnesc cu ouă de struţ la un pahar de vin de prune.
Mai încolo băieţii sculptori în aramă ne prezentau cu mare fast producţia de primăvară…erau nelpisite din peisaj “sămânţa” şi muzica suburbană…
Pentru cei ce au amar de la situaţie se pot dedulci cu magiun…
Pentru cei plecaţi cu setea de acasă există două standuri: unul vinde suc pe care proprietarul nu a uitat să scrie mare “natural”, de parcă am avea toţi cecitate vizuală, la celălalt se vinde vin după gusturi şi după buzunare…
Printre picături o menţionez pe doamna ce sculpteaza sfinţi în lemn. Este singura persoană care mi-a părut autentică din tot târgul. Merită să îi faceţi o vizită şi să vă delectaţi cu operele ce ies din mâinile iscusite ale dumneaei.

III. Biserica Sf Nicolae Tabacu şi Biserica Manea Brutaru

Biserica Sfântul Nicolae Tabacu




La 1809, pe locul unde se află acum biserica, exista “Mahalaua popii Cosma”. Nu se ştie când a fost ridicată biserica pentru că datele se contrazic, se pare că totuşi a fost înălţată în jurul anului 1800.
În 1864, au apărut primele documente ce atestau biserica.
Pictura din exterior cât şi interior îi aparţine lui Anton Serafim, care a lucrat alături de fiul său.
Între anii 1890 şi 1898 biserica a fost reconsolidată.
După cutremurul din 1940, turla mare a bisericii s-a prăbuşit şi nu a mai fost reconstruită.
După cutremurul din 1977, s-a trecut din nou la consolidarea lăcaşului de cult
__________________________________________________
Biserica Manea Brutaru



Primele date cu privire la existenţa unui lacaş de cult în acest loc le avem din anul 1761, când Popa Radu construieşte o biserică din cărămidă.
Între anii 1786 - 1787, se construieşte o nouă biserică langă cea veche, ctitorii săi fiind Manea Brutaru, starostele brutarilor şi fiul acestuia, Ioan Sabarul.
În anul 1858 s-a efectuat repictarea bisericii, precum şi o serie de reparaţii la nivelul turlei bisericii.
Sfântul lacaş de cult, cu valoare de monument istoric, ce are hramurile Sf. Nicolae, Sf. Gheorghe şi Nasterea Maicii Domnului.

Simfonia Primăverii

Îi simţim prezenţa de ceva timp.
Ne poartă în braţe plimbându-ne printre palete de culori.
Ne dă de-a dura când se înfurie pe noi şi ne mai înjură cu o rafală scurtă de ploaie.
Ne mângâie părul cu razele soarelui.
Ne face nopţile mai pline de parfum.

Este ea, primăvara, şi mai stă puţin…, cât să ne obişnuim şi să avem ce regreta mai apoi.

II. Biserica Sfântul Vasile cel Mare

La bază biserica a fost construită din lemn, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, într-o zonă de păduri şi bălţi, în mahalaua de pe Podul Mogoşoaiei.
Actele atestă pentru prima dată biserica în 9 ianuarie 1804, figurând în recensământul oraşului Bucureşti întocmit în acel an.
La 7 noiembrie 1815, biserica trece în subordinea Mănăstirii Mărcuţa.
Urmele bisericii se pierd în negura timpului, există totuşi descrieri vagi:
- În 1828, scrisoarea fiicei preotului Trandafir, către Preşedintele Plenipotenţiarilor de pe lângă Divanul Valahiei şi Moldaviei, care revendică cele două prăvălii din faţa bisericii
- Cartografia oraşului Bucureşti, din 1838 fila 324 vorbeşte despre Mahalaua „Sfântul Vasile”.
Biserica veche a fost distrusă de cutremurul din 1838 şi refăcută din zid la anul 1847, aşa cum ne prezintă pisania, scrisă cu litere chirilice, aflată pe peretele din dreapta al pronaosului.
Biserica a mai fost reparată în anii 1889, 1911,1922,1959, 1960 şi mai recent, începând cu anul 2000 când s-a spălat pictura, s-a restaurat catapeteasma, s-au adus mai multe îmbunătăţiri şi s-a construit noua clopotniţă.

Cartea de luni (VIII) [Lăstarul meu de portocal]

José Mauro de Vasconcelos evocă lumea din Rio de Janeiro. Este o metropolă prezentrată fără fard, unde luxul litoral şi jalea din favele asigură contrastul ce dau farmecul Braziliei.
Zeze, protagonistul cărţii, e un copil de cinci ani îmbarcat într-o odisee a maturizarii timpurii.Un fel de cobai ales de soartă pentru un experiment cu accente crude: pedagogia durerii. Neşansa unei sorţi mai bune îl aruncă direct în mijlocul durerii.
Baiatul vine dintr-o familie periferică unde saracia face parte din meniul zilnic, iar poznele copilariei se pedepsesc aspru. Bătaia ţine uneori loc de masă.
Neastâmpărarea vârstei e întelesă ca sabotaj şi este tratată cu sancţiuni drastice.
Zeze continuă să facă pozne, să tânjească dupa un strop de afecţiune şi să se hrănească bataie şi macinatura din boabe de cafea şi apă servită de dimineată drept lapte.
Scopul lui e să atragă atenţia că inimile largi răsar din mulţimea suferindă şi se nasc din zdrenţe, iar înfrângerile succesive nu par să-l descurajeze. Fiindca în lumea iritată şi revărsândă care îl înconjoară exista totuşi urme de prietenie: un om atent la necazurile aproapelui şi un lastar de portocal pus în rolul confidentului perfect.
Băiatul îşi acceptă soarta şi îşi lasă corpul să se preschimbe în harta durerii.
Zeze crede în continuare că se poate adăposti în mica lui construcţie imaginară din preajma lăstarului. Când însă acesta este ameninţat cu tăierea, copilul pricepe că nu mai e copil şi că examenul de maturitate a ajuns la întalnire cu aproape doua decenii mai devreme.

Carrapicho - Rebola

I. Biserica Creţulescu

Considerată unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură ale oraşului de la sfârşitul perioadei brâncoveneşti, a fost ridicată în anii 1720-1722 prin grija marelui logofăt Iordache Creţulescu şi a soţiei sale Safta, una din fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Marele logofăt a construit în vecinătatea bisericii şi un han, nu numai pentru că aşa se obişnuia în aceea vreme, dar şi pentru faptul că aici se afla, pe atunci, bariera de nord a oraşului, pe "uliţa cea mare" sau "Podul Mogoşoaiei", în locul numit pe atunci "Puţul cu zale".
Construcţia are un plan trilobat, purtând deaspra naosului o turlă sveltă, iar deasupra pronaosului, clopotniţa. Ambele sunt înzestrate cu ferestre înguste şi lungi accentuând tendinţa de verticalitate a monumentului, ceea ce se realizează prin plastica decorativă a faţadelor. Acestea sunt împărţite în două registre, cel inferior fiind ornat cu panouri dreptunghiulare, iar cel superior cu arcaturi duble, prelungi.
Intrarea în biserică se face printr-un pritvor deschis, sprijinit pe coloane înalte de piatră între care se deschid arcade simple în plin centru.
Biserica a fost restaurată în 1935 de către arhitectul Ştefan Balş.
Pictura din pridvor este cea originală, artistul fiind anonim. Pictura din interior îi aparţine lui Gheorghe Tăttărescu, fiind realizată în anul 1860.
Biserica a fost reparată între anii 1942-1943, fiind serios afectată de cutremurul din 1940.
Biserica a mai suportat încă trei renovări: după cutremurul din 1977, după revoluţia din 1989, si ultima a fost începută în 1996 şi a durat până în 2003, atunci când s-a făcut o eroare tehnică şi pictura veche a fost partial distrusă.

Violeta

Toate poveştile încep cu dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit… A lor a început altfel.
Păreau bătuţi de vânt, ploi sau ninsori. Erau asemeni lui Sisif, duceau în spate pietrele neâmplinirilor şi nemulţumirea singurătăţii.
Universul lor de planete singuratice era plin cu asteroizii decepţiilor.
Mihai era asemeni Sfinxului din Bucegi, trist şi singuratic, se plimba ore în şir prin oraş în speranţa că va uita tot trecutul. Ajunsese să urască cuplurile ce treceau fericite pe lângă el. Îi dispreţuia şi vedea fericirea ce se oglindea pe feţele lor drept un mod mincinos de a păcăli partenerul, piese de teatru ieftine pentru creduli.
Violeta se apucase de fumat după ultima relaţie şi se agăţa de ţigare precum muribundul de ultima secundă de viaţă. Inima ei era asemeni scrumului, iar încrederea ei se risipea precum fumul ţigării. Rămânea doar un miros de decepţie impregnat în hainele sufletului.
Mergea înainte doar din inerţia vieţii. Era asemeni picturii pe a cărei pânză veniseră neciopliţii evadaţi din penitenciarul nesimţirii să scrijelească elucubraţii.
Iarna trecea peste amândoi cu senilele grele ale viselor înecate în amarul vieţii.
S-au întâlnit atunci când fiecare credea mai puţin în destin
Erau diferiţi de ceilalţi şi nu le păsa de nimeni. El era mărgăritarul şi ea ploaia ce îl revitaliza după o iarnă grea. Ea era floarea rară de colţ şi el muntele ce îi dădea aripi să viseze către zări îndepărtate.
Amândoi se completau atât de bine încât oamenii ce îi vedeau aveau tendinţa creadă că începutul şi sfârşitul lumii a fost şi va fi cu ei.
Zilele de iarnă treceau şi primăvara îi legăna în braţe şi le făcea inimile să bată mai tare. Îşi numărau orele ce le mai aveau până la următoarea întâlnire şi îşi tăiau minutele de pe peretele minţii.
Încet…încet au intrat în vară fără să simtă. Erau unul singur şi marea le săruta paşii lăsaţi pe nisp. Priveau îmbrăţişaţi drumul lunii pe apă. Ar fi vrut ca timpul să se oprească şi să rămână acolo pentru totdeauna.
Toamna avea însă alte planuri pentru ei. Ramurile înverzite erau galbene pecum tristeţea din sufletele celor doi.
Timpul un inexorabil ucigaş de suflete le-a răpit sentimentele şi au apucat-o pe drumuri diferite. Prietenii au avut şi ei un rol decisiv. De, aşa sunt ei…şi ajută cu un hârleţ după ceafă. Cinste lor.
Frunzele căzute straturi, straturi, pe jos vroiau să acopere durerea din sufletele celor doi.
Soarele le zâmbea ştirb de după un nor abulic ce măcina ploaie.
Iarna era aproape şi după mult timp o resimţeau mai apăsătoare ca niciodată.
Două suflete despărţite de o perdea de durere.
Visurile le erau sfărâmate iar cioburile iubirii lor muşcau suferinde din podeaua camerei în care şi-au petrecut lunile cele mai frumoase…

Târgul antichităţilor de Florii

Astăzi s-a desfăşurat târgul de antichităţi în parcul Kiseleff. În paralel se desfăşura şi târgul de Florii mai spre stradă.
Exponatele m-au dezamăgit. Târgul a semanat mai mult cu un bâlci. Majoritatea nu erau bune nici de pus la coş. Iar sumele ce se cereau pentru unele obiecte erau coborâte din filmele sf.
Tablourile expuse erau picturi pe pânză cu pânza ruptă pe margini şi care erau tinute în praful de la nivelul asfaltului.
Singurele obiecte care mi-au atras atenţia au fost cateva telescope, nişte monezi, un gramofon şi câteva aparate foto vechi.
Primul aparat este fabricat în Timişoara în 1821 şi este o încercare de a fabrica sub patent un aparat cu mâna de lucru autohtonă. Preţul lui este de 400 de ron. Cam mult pentru noroiul uscat de pe el.

Mr. Nikon

Farmacia de pe Smârdan atrage oamenii cu aparate mai ceva decât teatrul de pe o stradă vecină. Din seria de imagini care prezintă ce-a mai vizitată zonă din capitală de către fotografii amatori şi profesionişti.
Astăzi este rândul domnului Nikon, să apară la lumină. Am aflat răspunsul de ce se postează majoritatea acolo. Dar o să îl aflaţi zilele următoare de la mine…
Pe tipul din imagine l-am tras pe card acum ceva timp pentru că mi-a plăcut privirea lui concentrată către ţintă şi pentru că îmi părea cunoscut…
Vă las să vă delectaţi cu o melodie ce are jumătate de răspuns printre versuri.
Eu mă duc să mă odihnesc după două nopţi în care am dormit însumate doar cinci ore.

Blonda şoselelor

Pe doamna care conducea maşina din imagine am văzut-o de câteva ori în ultimul timp prin oraş. Este blonda şoselelor din Capitală. Un fel de Nuţi regina asfaltului…
După strada pe care o luase ieri sigur se ducea să îi facă o vizită colegei de la Cotroceni.

Oameni simpli

Uneori realitatea îmi arată părţi pozitive ce mă fac să cred că mai există speranţe pentru redresare. Poate că mai există o licărire undeva în zare şi asta mă face să îmi scot zâmbetul adevărat de la naftalină şi să îl ofer persoanei care m-a ajutat astăzi.
Vi s-a întâmplat să aveţi bani mulţi dar să nu aveţi o monedă? Măruntul este neluat în considrerare de mulţi dar uneori ne este necesar în momente cheie.
Astăzi la prima oră mi s-a întâmplat să nu am mărunt în vizita mea în unul marketurile din zona mea. Am scos 5 ron, ce-a mai mică bancnotă pe care o aveam la mine şi aş fi dat bancnota pentru o fisă de cincizeci de bani dar nu am găsit pe nimeni care să aibă aşa ceva. Nici măcar fetele de la casă nu aveau la ora aia.
Moneda de mai sus îi aparţine unei doamne ce mi-a făcut cadou căruţul propriu într-un magazin din capitală. A refuzat politicoasă să îi dau bancnota la schimb motivând că nu are ce să facă cu ea şi că este bine să ajuţi oamenii la nevoie… I-am zâmbit pentru că mi-a schimbat ziua cenuşie şi i-am mulţumit pentru monedă…
M-am oferit totuşi să o ajut să urce cu sacoşele în microbuzul pus la dispoziţie de catre magazin şi a acceptat cu greu, zâmbindu-mi si mulţumindu-mi pentru ajutor la final.
Astăzi am ajuns la concluzia că cei din topul facut de către o revistă acordă mai puţine şanse oamenilor simpli dacă nu sunt presarii slugarnici prin zonă să îi pună pe prima pagină şi să le facă reclamă. Cei ce ajută necondiţionat sunt oamenii care îşi rup din puţinul lor să îşi ajute semenii la nevoie. Cinste lor!

Avem nemţii noştri

De când a venit primăvara au apărut şi turiştii ce se plimbă prin Bucureşti cu aparatele de fotografiat vrând să surprindă tot ce mişcă.
Sincer nu am să înţeleg ce vor să vadă la un oraş prăfuit şi plin cu clădiri ce stau să se dărâme la primul vânt mai serios.
Cei mai mulţi sunt din Germania şi ne invadează zilnic oraşul, cel mai des o să îi găsiţi în zona veche a oraşului şi pe Magheru. Sunt relaxaţi şi tratează viaţa cu zâmbetul pe buze.
Se diferenţiază de români chiar şi dintr-o mie prin modul de a trăi clipa şi de a se bucura de fiecare moment.
Am întâlnit un grup de cinci nemţi chiar lângă o farmacie unde au hotărât să se oprească să îşi tragă amintirile pe card. De ce au ales locul ăla nu am înţeles şi de ce bucurau că fac cadre având în vitrina din spate produse de îngrijire sau medicamente nu pot să îmi dau seama.
Până să găsesc răspunsuri la lucrurile neânţelese de mine îmi pun nişte CC Catch în Winamp să îmi mai omor timpul…


Cc Catch - I Can Loose My Heart

Fotograful amator

Am descoperit de curând varianta online a revistei Photographer, amateur.
Site-ul este actualizat periodic şi informaţile nu bat câmpii ci sunt direct pe subiect.
Merită menţionate testele şi tabelele cu tipurile de aparate, obiective, monturi etc şi firmele care le produc, printre ele numărându-se si firme mai puţin cunoscute la noi ca: Yashica, Tokina, Sigma, Tamron, Rollei, Praktica, Mamya sau Contax.
Dacă vreţi să vă clătiţi ochii cu ce se face afară daţi click aici

România fără fard

Ne place să visăm frumos. Din viteza autoturismului propriu şi prin geamurile fumurii se vede România în culori vii pentru unii. Pentru alţii ea este maro cu nuanţe de portocaliu, mai nou are şi o lucire snoabă ce aduce a violet şi vine de la cei ce ar trebuii să ungă rotiţele democraţiei.
Fie că ne place sau nu asta este partea gri ce se ascunde în afara uşilor fiecăruia.
O lume pe care o vedem zilnic şi a ajuns o imagine obişnuită ce ne întâmpină privirile în fiecare dimineată când plecăm grăbiţi către locurile unde ni se macină timpul pentru bani.
Dacă înainte vedeam homleşi, doar în filme, şi ne minunam de ce este în ţările de unde venea sucul la cutie, astăzi filmele ne par depăşite şi realitatea voalează cu mult pelicula.
____________________

PS: Pentru cel ce a încercat să agreseze femeie duminică, chiar şi controlor, în maşina 123, îi spun doar atât: “Metre eşti idiot”, şi eşti jos decât personajul din imagini. Sunt sigur că este o doamnă pe lângă tine.

Gala România Cultural

Scriitorul şi gazetarul Radu Paraschivescu va prezenta, într-o notă personală, argumentele juriului Radio România Cultural, iar acordeonistul Emy Dragoi va acompania gala, în maniera sa inconfundabilă.

În acest an se vor acorda trei distincţii speciale:
- Premiul “In Memoriam Iosif Sava”
- Premiul de Excelenţă
- Premiul “Lux Mundi”, pentru cinematografie şi regie de film

Vor fi acordate de asemenea premii pentru alte unsprezece categorii, de la ştiinţă, muzică, artă plastică şi literatură la teatru, film sau proiecte culturale.

Sunt un orb

Recitalul compus dintr-o pleiadă de poezii. Mălăele trece de la dragoste animalieră, picturală, la probleme de partid, totul prin versurile lui Emil Brumaru, Nichita Stanescu, Teodor Paca, George Toparceanu, Mircea Micu, George Tarnea, Geo Dumitrescu, Adrian Paunescu.
După câte am aflat preţul biletelor este de 40 de ron.

Aşa că diseară la ora 21, dacă aveţi drum prin Lost Society, îl puteţi vedea pe Horaţiu Mălăele...

Cartea de luni (VII) [Discurs asupra metodei]

Decartes a publicat cartea aceasta în anul 1637, fiind prima lucrare publicată, care avea să îl facă cunoscut.
Discurs asupra metodei a aparut în urma alcătuirii de catre autor a unei introduceri la "Dioptrica","Meteorii" si "Geometria".
Cartea .
Lucrarea are 6 parti:
Consideratii privind stiintele
Principalele reguli ale metodei
Reguli ale moralei pe care le-a dedus din aceasta metoda
Argumentsle prin care probeaza existenta lui Dumnezeu si a sufletului uman, care sunt fundamentele metafizicii.Probleme de fizica cercetate in particular, miscarea inimii si alte dificultati apartinand medicinii; diferenta intre sufletul uman si cel al animalelor
Autorul enunţă câteva din ideile carteziene asupra lumii materiale.Descartes arată că lumea materială se conduce dupa anumite legi necesare, fără de care ea nu ar putea fi concepută. În esenţă fizica lui Descartes vine însa în contradicţie cu metafizica sa.Tot în această parte, Descartes mai face o serie de reflecţii interesante, astăzi total lipsite de valoare. În ultima parte, autorul ţine să sublinieze din nou rolul experienţelor şi al numarului lor. Tot aici, Descartes ar fi dorit să publice rezultatele cercetărilor sale, rezultate ce i se păreau atât de evidente că nu mai avea nici o îndoială asupra lor.

Street dance în curtea liceului

Pe tinerii din imagini i-am întâlnit în curtea liceului Sfântul Sava, repetând pentru un spot publicitar pentru “o cafea cu nes”.
Faţă de alţii care sunt de la început stresaţi de efortul pe care îl depun şi preferă să stea tolăniţi pe canapea cu seminţe, chipsuri şi telecomanda aproape, ei au părut chiar încântaţi să vină duminica pentru repetiţii.
Se vedea pe feţele lor că se simţeau bine şi fac asta din plăcere, bucuria de a dansa chiar şi pe terenul de baschet al liceului Sava.
Sunt tineri, frumoşi şi îşi exprimă sentimentele într-un mod care ar trebuii să ne ducă cu gândul că în politică trebuie să se introducă dansul obligatoriu pentru cine vrea să ajungă să fie un politician de carieră. Am evita astfel multe războaie absurde dacă cei care se contrează ar face o întrecere pe ringul de dans.

Chaplin de Bucureşti

În seara asta nu mă simt bine. Este pentru a doua oară în mai puţin de 5 ore când mă arde stomacul după ce beau ceva acidulat.
Singurul care a reuşit să îmi trezească un zâmbet pe faţa împietrită de durere este varianta lui Charlie Chaplin, lansată pe piaţă, pardon, pe străzi în scopuri comerciale de către băieţii de la Carul cu bere.
Şarles Şaplen cum zice o tanti ce vinde flori într-un colţ insignifiant al oraşului, a apărut în zona pe unde bântuiam şi mă invita să NU îmi recunoască viitorul pentru cinci lei.
Probabil cei de la Carul cu bere, au mers pe principiul rostit de Gheorghe Dinică în Filantropica: "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană!"
De dat în bileţele nu am stat pentru că mă grăbeam dar am avut câteva secunde să îl “prind” pe Chaplin de Bucureşti.

Fotograful

L-am văzut ieri şi mi s-a părut interesant. Este genul de personaj din reclamele cu fotograful de dinainte de 1989. Tipul misterios care ştie meserie şi are mereu în deplasări câte două, trei genţi de transportat materialele, persoana care te face din necunoscut un mare star şi căruia "vedeţii", uită să îi mulţumească peste ani.
De obicei cei care ajung sus îşi elogiază “pupiciştii”, nu am auzit vreodată la noi să i se mulţumească celui care care i-a lucrat imaginea şi dintr-o persoană cu vergeturi sau cu riduri ajunge “diva photo-photoshop”.
Dumnealui rămâne un necunoscut care m-a facut să zâmbesc ieri, chiar dacă nu am discutat. Şapca mi se pare tare, de mult nu am mai văzut pe cineva care să ştie să poarte aşa ceva şi să o pună în valoare.
Poate unora vi se pare cunoscut şi îi aveţi numărul…să îi transmiteţi că are tot respectul meu pentru arta căreia îi dă naştere în vremurile astea de o tulbureală portocaliu-maronie.

Primii fraţi

Astăzi au apărut primi fraţi pentru a o “ vizita pe tanti” despre care vă povesteam acum ceva timp.
Sunt cinci în total cu ea. Şi se bucură de soarele de afară şi de primăvară.
În scurt timp vor mai apărea şi alţii să se bucure de razele lui.

Reţetă de tăiat frunza la câini

Luăm ca exemplu un angajat plictisit şi scârbit de job-ul său de la stat (uneori şi particular), şi se face următoarea reţetă:

Ingrediente:

*40-100 de kg de angajat în România, mai mult nu, pentru ca nu încape pe uşă la birou.
*Aplicaţie messenger, bine ascunsă de şefu'…
*Ziare, reviste etc, pentru omorât timpul propriu şi ucis încrederea populaţiei…
* Cafeluţă, suculeţ, şadm
*Nesimţire după ochi
* Lene cât cuprinde


Mod de preparare:

Se ia angajatul şi se machiază precum la teatru japonez, dacă este femeie, sau se asezonează cu puţin parfum de prune din colecţia de astă toamnă pentru domni.
După ce se termină operaţiile respective i se revarsă trupuşorul firav pe scaun până când trozneşte de câteva ori.
Se găseşte motiv ca a picat net-ul pentru a trândăvi, se repede de câteva ori clientul cu apelative de genul: “Ce ai domne!? Nu vezi că lucrez?”, asta pentru cei care lucrează cu publicul.
Cu încetinitorul se toarna în păhăruţul/cănuţa adus(ă) de acasă lichidele esenţiale siestei la “biro” sau “ghişe”, se vaită de câteva ori angajatul de cât de mult a muncit şi cum îl doare pe el spatele…
Se deschide aplicaţia ascunsă şi se dă buzz la amici, după ce aceştia răspund se ignoră tot ce se află pe o rază mai mare de 30 de centimetri. Dacă internetul chiar este picat se înjură birjăreşte providerul, şi se trece la materiale de rezervă; ziare, reviste, mai rar cărţi – pentru că “este plictisitoare”, şi dezvoltă intelectul. Doamne fereşte de asta pentru că apoi se apucă greierele de muncă.
La final, o dată sau de două ori pe lună, se răsplăteşte cu un “salar” nemeritat.
________________________________________________________________________
PS: Să aveţi poftă şi să nu vă stea în gât personajele descrise mai sus. :))

Avem ouă

Primăvara asta se e mai încăpăţânată decât un catâr. Meteorologii se bat în previziuni sumbre. Mai ceva decât zvonurile că în 2000 va veni extincţia lumii.
Azi am avut parte de încă o repriză de soare. Deşi se anunţa ploaie potrivit unor domni slab informaţi.
Mi-a plăcut lumina soarelui dar pot să spun că e destul de tare în coajă să infirme ce au debitat nenicii aseară. Cum să facă asta? Urât din partea lui. Să le bage în şomaj pe tănticile de la INMH. Vai, ce a făcut năstruşnicul… :))