Monumente în pericol (VI) Tristeţea unei doamne

Undeva într-un colţ de lume locuieşte ea. Bătrână, cu ridurile ce i se văd sub ochi, frumuseţea i-a rămas rămas precum în prima zi când era adolescenţă. Priveşte cu dispreţ la tinerii şi tinerele ce sunt simplişti şi plini de kitsch.
Poartă cu ea alte vremuri când se purtau mănuşi şi rochiile de-abia depăşeau pragul gleznei. A avut odată o pălărie frumoasă dar a pierdut-o pe undeva prin zona Grădinii Cişmigiu, când se plimba cu cu un domn general pe una din aleile parcului.
Astăzi bătrânei i se par toate prea rapide şi prea simpliste. Nepoţii i-au dăruit de ziua ei o nouă pălărie pe care o poartă din bun-simţ. În sufletul ei încă mai duce dorul vechii pălării luată de vântul vremurilor.
Cine este ea? Priviţi imaginea şi o să o vedeţi…
Se ajunge uşor la ea dacă vreţi să o admiraţi. Ea vă ascultă pe toţi fie ca aveţi liceul point-and-shoot sau facultatea DSLR, nu face discriminări pe bază de studii.

Alegerea perfectă

Astăzi avem stencils cu alegeri.
Sătui de demagogie oamenii au ales persoana pe care o cunosc cel mai bine.
Aştept şabloane cu: “Votat Fratele”, “Votat Tata”, “Mă votez pe mine!”.

Călăuza

Într-un interviu Andrei Tarkovski declara: "În lumina ideilor mele actuale despre posibilităţile cinematografului ca artă, pentru mine este foarte important ca subiectul scenariului să raspundă necesităţilor de timp, loc şi acţiune, după principiile clasicilor."
Călăuza este o adaptare a unui roman ştiintifico-fantastic foarte popular în ţările Europei de Est numit “Picnic la margine de drum”.
Filmul se dezvăluie mai mult iraţionalului, se adresează acelei sensibilităţi organice a fiecăruia.
Pentru un asemenea film nu există o notă, el merită mai mult decât o cifră banală.
Religia şi ştiinţa se împletesc în film şi dau o notă distinctă filmului sub semnătura lui Andrei Tarkovski.

Vasil Levski

Bustul din imagine se găseşte în Parcul Herăstrău.
Pseudonimul sub care este cunoscut cel din imagine este de Vasil Ivanov Kuncev.
La vârsta de 20 de ani a fost uns diacon, dar viaţa de călugăr i s-a părut banală, aşa că a hotărât să se înroleze.
Acesta este un revoluţionar bulgar, numit “Apostolul pentru libertate”, ce a organizat o mişcare revoluţionară pentru a elibera Bulgaria de sub dominaţia otomană.
În 1862 a fugit în Serbia, unde s-a înrolat ca voluntar în Legiunea bulgară organizată şi condusă de Gheorghi Rakovski.
Numele de Levski (Leul), vine de la faptul că la intrucţie a sărit destul de departe încât să fie comparat de colegii săi cu un leu.
În perioada 1862-1868, Levski a participat la atacurile armatei bulgare împotriva Imperiului Otoman.
În 1869 Levski a început să organizeze oamenii pentru viitorul război cutreierând Bulgaria.
În toamna anului 1872 în cursul unor acţiuni de jefuire a unui Oficiu Poştal Turc, de către banda lui Levski, cu scopul de a face rost de bani pentru arme, o parte dintre complicii lui sunt capturaţi.
Pe 27 decembrie 1872 în hanul din satul Kakrina în apropiere de Loveci, autorităţile turceşti l-au prins cu ajutorul unui “pont”.
A fost apoi transferat la Veliko Târnovo, pentru interogatorii şi stabilirea pedepsei.
Pe 4 ianuarie 1873 a fost transferat la Sofia, unde a fost judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare.

Cartierele noastre

Sunt o îmbinare de lumi ce fac din noi un amalgam ce tinde să se solidifice dar se topeşte precum untul la soare
Pe prima o vedeţi în partea de sus a imaginii
Este o lume bună ce era odată multă şi luminată. Astăzi tinde să se evapore precum o picătură căzută pe asfaltul încins la 50 de grade. Peste câţiva ani o să o căutăm cu lupa.
Pe a doua o vedeţi în partea de jos a cadrului
Este puţină încă, odată era aproape inexistentă, dar se întinde precum virusul gripal în toiul iernii. Tinde să acapareze şi o parte din oamenii ce încă se plasează sus. Din păcate semiobscuritatea în care trăieşte nu îmi permite să o expun privitorului.

Istoria muzicii de calitate. Episodul III (Bob Marley şi The Wailers)

Bob Marley - No Woman, No Cry

Robert Nesta Marley s-a născut pe 6 februarie 1945 la Nine Mile în Saint Ann Parish în Jamaica.
Mama sa era de culoare iar tătăl său era un colonist englez.
În 1962 Bob Marley înregistrează primele două single-uri, Judge Not şi One Cup Of Coffee, cu producătorul Leslie Kong.
În 1963 Bob Marley, Bunny Wailer, Peter Tosh, Junior Braithwaite, Beverley Kelso şi Cherry Smith formează formaţia The Teenagers, aceasta trece în scurt timp prin mai multe schimbări de nume: The Teenagers, The Wailing Rudeboys, The Wailing Wailers şi în final The Wailers.
În 1966 Braithwaite, Kelso şi Smith părăsesc formaţia. Aceasta rămâne în formula celebrului trio Bob Marley, Bunny Wailer şi Peter Tosh.
La finele lui 1966 Bob Marley se căsătoreşte cu Rita Anderson şi se mută pentru o scurtă perioadă în Statele Unite.
Deşi a fost crescut în cadrul religiei catolice acesta devine captivat de tradiţiile Rastafarian începând cu anul 1960.
Formaţia The Wailers se destramă şi Bob Marley se întoarce în Jamaica pentru a-şi continua studiile în religia Rasta.
Deşi formaţia se destrămase solistul continuă să înregistreze sub titulatura Bob Marley & The Wailers. El îi include în formaţie pe fraţi Carlton si Aston Barrett la tobe şi bas, Junior Marvin şi Al Anderson la chitări, Tyrone Downie şi Earl Lindo la clape, Alvin Patterson la percuţie. Backing Vocals este făcut de Judy Mowatt, Marcia Griffiths şi Rita Marley.
În 1975 No Woman, No Cry de pe albumul Natty Dread are succes internaţional. Acesta fiind vândut foarte bine în USA. Patru săptămâni a fost pe locul unu în topurile din America.
În decembrie 1976, cu două zile înainte concertul Smile Jamaica, un concert gratuit organizat de Prim-ministrul Michael Manley din Jamaica, în încercarea de a uşura tensiunea între două grupuri politice aflate în conflict, Marley, soţia sa, şi managerul Don Taylor au fost răniţi uşor într-un asalt dat de către persoane necunoscute chiar în casa lui Bob Marley.
Marley a părăsit Jamaica la sfârşitul anului 1976, pentru Anglia, unde a petrecut doi ani în exil auto-impus. Acolo a înregistrat albumele Exodus şi Kaya.
În iulie 1977 lui Marley i se descoperă un melanom malign. Acesta începe chimio-terapia.
În 1978, Marley a revenit la Jamaica şi efectuat un alt concert cu influenţe politice, deşi era slăbit datorită tratamentului.
Pe 9 mai 1981 a avut ultimul concert în Germania, pe 10 mai i se face rău în avion şi piloţii sunt forţaţi să aterizeze de urgenţă la Miami.
Pe este dus la spital unde în dimineaţa zilei de 11 mai 1981 i se constată decesul la vârsta de 36 de ani.
Discografia Bob Marley & The Wailers:
1965 The Wailers
1970 Souls Rebel
1971 Soul Revolution
1971 Soul Revolution Part II
1973 Burnin’
1974 Rasta Revolution
1974 Natty Dread
1975 Live *album live*
1976 Rastaman Vibration
1977 Exodus
1978 Kaya
1978 Babylon by Bus *album live*
1979 Survival
1980 Uprising
1983 Confrontation *post-morten*


Bob Marley - Iron Lion Zion

Valter Măracineanu

La una dintre ieşirile din Grădina Cişmigiu, cea ce duce spre Sala Palatului, se află o statuie în memoria eroilor cazuţi în diverse războaie.
Este vorba despre o statuie care îl întruchipează pe Valter Măracineanu pe câmpul de luptă.
Valter Mărăcineanu a fost un ofiţer român de 37 de ani căzut eroic la reduta Griviţa din 30 august 1877 în Războiul de Independenţă a României.

Vedere de la şosea

Aştept în staţie să vină maşina norocoasă dar ea se face mult prea mult aşteptată...
Cineva mai în vârstă îl scuză pe şofer pe motiv că este duminică. Replica nu se lasă mult aşteptată şi un tânăr îi spune: "Dacă tot este duminică nu ar fi mai bine să reducă şi preţul biletelor la jumătate?"
Tot răul spre bine pentru că apuc să văd intrarea din faţă a Conservatorului din Bucureşti. Mă simt inspirat şi scot aparatul să imortalizez o parte din scările instituţiei. Pentru câteva secunde vad somităţile ce mângâiau odinioară scările cu paşii în încercarea de a desluşi temele compozitorilor celebri.
Apoi îmi aduc aminte tema de examen unei domnişoare ce i se destăinuia unei prietene acum ceva timp după ce ieşise din examenul de absolvire: "Wagner". Cei care au cunoştinţe minime ştiu cât de greu poate fi acest teoretician german prin complexitatea compoziţiilor sale.

Spre seară

Păsările se pregătesc să adoarmă pe sunetul viorii de la Colţea
La fântâna de la Geografie tinerii îşi dau întâlnire
Mai sus pe Calea Victoriei şoferii par resemnaţi că şi mâine este o nouă zi de muncă
La Sala Palatului în parc pe o bancă profitând de ultimele crâmpeie de lumină o fată citeşte o carte...
Cartea are paginile îngălbenite, poartă pe ele istoria mâinilor ce au răsfoit-o de-a lungul deceniilor.
Este seară.
Întunericul cade peste oraş şi în curând toate vor fi în lumea lui Moş Ene.
Cartea îşi va aştepta stăpâna cuminte până mâine când va parcurge încâ o filă din viaţa cărţii.

După-amiază

Soarele pare ascuns după nori dar aruncă încă priviri ucigaşe către pământeni
A trecut dimineaţa şi toţi par resemnaţi cu soarta şi împăcaţi cu ideea că este doar marţi şi mai sunt încă trei dimineţi de dulce chin…
În colţul străzii moartea are reclamă şi promoţii ce invită clientul să treacă neapărat pragul farmaciei vieţii. Mă întreb dacă au şi pentru hamsteri promoţii? La asta poate să îmi răspundă doar Mircescu cu o continuare a articolului 1,64.
Pe un petec de pământ ignorat de harnicii constructori am găsit lupta naturii cu natura umană… Cine va învinge la final nu poate să nu poate să o ştie decât viitorul ăla mic ce face poc-poc şi este încălţat cu pantofi cu toc să pară mai înalt.

Roză somnoroasă

Este dimineaţă şi nici vântul nu s-a trezit
Feţele oamenilor spun tot, nu mai este nevoie de cuvinte…
Maşinile trec dormitând pe strada îngustă şi aşteaptă weekendul
Cineva aprovizionează un magazin cu marfă…
Îi văd faţa şi sunt sigur că ar vrea să aprovizioneze perna cu vise
Mai în colţ o roză dormitează visând la stropi de ploaie care să o ajute să supravieţuiască
Aparatul o vede dar somnul îi dă târcoale şi lui şi posesorului
Astfel iese o roză în ceaţă…

Despre căsătorie

Unii o ţin în tăcere şi fac pasul suprem cu zâmbetul pe buze.
Alţii visează la ea şi nu le reuşeşte şi îşi refulează gândurile pe ziduri atunci când paharul este prea plin.

Cartea de luni (XXV) [Copiii din miez de noapte]

Acţiunea romanului lui începe cu treizeci şi unu de ani înainte de naşterea naratorului şi se încheie atunci când el împlineşte treizeci şi unu de ani.
Salman Rushdie pune în carte tot veninul de care a avut parte de-a lungul existenţei sale.
Cartea este înpărţită în trei cărţi, ce cuprind treizeci de capitole.
Al treizeci şi unulea capitol rămâne gol pentru că viitorul nu poate fi pus la păstrare într-un borcan.
Saleem Sinai se naşte exact în clipa când India a ajuns independenţă, el fiind o oglindă a acestei ţări.
. Din clipa naşterii până la sfârşitul romanului ) între soarta lui Saleem Sinai şi ţara sa se vor întâmpla foarte multe lucruri ce se leagă unul de altul.
În timpul primei ore a zilei de 15 august 1947 între miezul nopţii şi unu s-au născut nici mai mult, nici mai puţin decât o mie şi unu de copii între graniţele nou-apărutului stat suveran al Indiei.
Din cauza nasului său imens el începe să poată comunica cu aceşti copii, află că o parte au murit, dar că cei rămaşi sunt toţi deosebiţi, majoritatea având calităţi miraculoase şi fiind copiii viitorului.
Saleem are un dublu opus al său , Shiva. Saleem e creat după tipul tradiţional oriental de personaj civilizator, iar Shiva după tipul personajului stihial. După naştere ei sunt schimbaţi de o moaşă, astfel fiecare rămâne la părinţii celuilalt.
Saleem scrie sub ameninţarea morţii: "Trebuie să lucrez rapid, mai repede ca Şeherezada, dacă vreau până la urmă să însemn - da, da, să însemn - ceva."
În spatele lui Saleem stă Padma, care are rolul de cititor-narator.
În Cartea a doua, Saleem este părăsit de Padma, ceea ce îi agravează starea: "Cum să mă lipsesc de Padma?"; "simţisem deja în mine primele mişcări ale acelui animal inform care în ziua de azi, în nopţile fără Padma, mă ronţăie şi mă zgârie pe dinăuntru".
După câteva capitole de absenţă, Padma se întoarce la locul său. La sfârşit ei se logodesc şi sunt pe cale să se căsătorească, dar poveştile lui Rushdie nu au finaluri fericite.
A treia carte rămâne goală fără Padma şi tristă precum tristeţea visurilor lui Saleem.
După mine aceasta este cea mai bună carte a lui Salman Rushdie.

Vioara

O găsiţi la Universitate,
Fix la ieşirea din pasaj în zona numită şi Colţea
Acolo se găseşte vioara din imagine lustruită pentru concertul privirii
Nu poate face minuni în mâinile unui violinist
Dar poate relaxa ochiul în cadrul unui popas de cinci minute

Popasuri

Spre ceas de seară grăbiţi să ne cufundăm în vieţile noastre fără linii şi uităm să stăm să privim natura şi să ne acordăm măcar cinci minute.
Suntem cei mai buni, suntem în vârful piramidei financiare, am ajuns directori, suntem şefii unei mari companii. Din păcate asta este tot. Unde-i berea cu adaos 50 %?, despre care vorbeam într-un post anterior…
Natura, aşa puţină cât ne-a rămas, ne aşteaptă cu braţele deschise. Dar oare mai ştim să o privim?
Ferească-ne soarta de nefericirea directorului încătuşat printre dosare ce nu are viaţă personală.
La ceas de seară fructele ne aşteaptă să sărim, mental, gardul bătrânei din colţ şi să ne umplem buzunarele cu ele. La ceas de seară cişmelele ne aşteaptă să alergăm înbujoraţi spre ele. Spre toamnă frunzele vor să ne cânte sub apăsarea paşilor noştri. Iarna ne aşteaptă să ne clădim forturi din zăpadă.
Am crescut şi am plecat fiecare pe propiul drum. Când eram mici toţi vroiam să fim mari. Acum vrem exact opusul dar trecerea timpului este ireversibilă. Avem cu toţi familii sau măcar sperăm. Dar uităm să ne bucurăm alături de ei de copilăria pe care nu o mai avem dar o vedem la ei.
Odată cineva a scris nişte versuri, schimbând puţin înţelesul lor am putea să spunem aşa:
“Am doi copii cu ea
Şi îi feresc cât pot de mult
De soarta mea”.

La ceas de seară

Dacă o luaţi la pas pe Calea Victoriei la ceas de seară, aşa cum făceau domnii cu domniţele odinioară, o să daţi la un moment dat peste două construcţii de valoare rămase încă neatinse de furia pământului şi a averilor.
Prima clădire, clădirea din fundal, este Muzeul Naţional de Artă al României. Dacă vreţi să o vizitaţi vă sfătuiesc să vă puneţi în desagă răbdare şi câteva sandwich-uri. Ea adună artă românească (Tăttărescu, Tonitza, Grigorescu, etc) , Austro-Ungară (pentru o expoziţie mai detaliată ar fi bine să vizitaţi şi Muzeul Brukenthal din Sibiu), arta italiană, germană. Aici se găseşte colecţia de pictură adunată de Regele Carol I-ul, ea cuprinde picturi ale autorilor: El Greco, Rembrandt, Bruegel cel Bătrân, Rubens, Domenico Veneziano.
Patrimoniul Muzeului este de peste 3.000 de lucrări de pictură şi sculptură.
A doua clădire este un “muzeu” al credinţei, Biserica Creţulescu, ridicată între anii 1720 -1722 prin grija marelui logofăt Iordache Creţulescu şi a soţiei sale Safta.
Ea adăposteşte în interior picturile lui Gheorghe Tăttărescu, acestea fiind realizate între anii 1859 – 1860.

A treia piesă din puzzle

Este şi ultima.
Biserica Sfântul Elefterie Vechi este o îmbinare de elemente de artă cu o valoare inestimabilă. Dacă o să treceţi prin zonă şi o să vă uitaţi mai atent o să observaţi numeroşi sfinţi ce sunt dispuşi pe zidurile laterale şi care dau bisericii un aer de construcţie clasică creştin-ortodoxă.
Din păcate şi ei sunt întro stare de degradare avansată aşa cum este întreaga biserică în exterior şi posibil şi în interior.

Stencils pentru bădărani

Pe una din coloanele din faţa celebrei Librării Engleze din Bucureşti se află mesajul acesta: “I give you a flower but my hands dry”.
Este unul dintre puţinele stencils-uri din ultima perioadă care mi-au plăcut. Prioritare pentru mine sunt mesajele care au o doză de ironie ce arată că autorul a citit mai mult decât eticheta de pe ultima sticlă cu bere.

PS: Mai jos vă prezint o ironică autohtonă...

Somnorosul

Departe de jungla străzii sub un copac îl văd pe el. Chiar şi el resimte căldura de afară şi pare obosit din cauza ei. Nu are chef să interacţioneze cu nimic din jurul lui şi se lasă cucerit de Moş Ene…

Impresionant

Asta am simţit când am văzut filmuleţul.
Atunci când suntem în vârf ar trebui să ne gândim serios că defapt suntem orbiţi de faimă şi nu vedem cât de mici suntem…

De dimineaţă

Chiar şi florile dorm…
Cerul visează încă.
Gândurile ne zboară la weekendul ce se apropie cu paşi repezi.
Cafeaua pare prea puţină.

Recviem pentru un vis

De cinci zile mă gândesc la postarea asta, idea mi-a venit după ce am citit postarea scrisă de Monica .
Recviem pentru un vis este un film care zguduie privitorul din temelii. Drogurile şi imaginea de sine scăzută face din om o legumă.
Harry şi prietenul sau Tyrone se ocupă cu vânzarea heroinei în Coney Island, New York. Marion, prietena lui Harry, este dependentă de droguri şi încearca sa se distanţeze de bogatul ei tată. Harry spera să dea lovitura şi să obţina sufucienţi bani pentru a deschide un magazin de haine împreună cu Marion, însă deocamdată nu reuşeşte decât să obţină bani pentru a trăi cât de cat decent. Mama lui Harry, Sara, îşi petrece timpul uitandu-se la televizor şi i se spune ca are şansa de a aparea în emisiunea ei preferată. Ea vrea să slăbească pentru a putea intra în rochia ei roşie şi vizitează un doctor care îi dă o reţetă cu amfetamină, însa devine dependentă de pastile.
La final totul se transformă în scrum şi personajele principale devin prizonierele propiilor himere.

A doua piesă

Vă prezentam ieri prima piesă din puzzle-ul Sfânt numit Biserica Sfântul Elefterie Vechi.
Astăzi a venit rândul celei de-a doua piese să iasă la lumină.
Deşi nepăsarea a făcut să fie distrusă în partea de jos, rămâne o pictură care încă îşi păstrează valoarea deşi timpul îşi arată colţii.

Până la cer

Dacă este secetă ne îndreptăm privirea către cer şi ne rugăm pentru o picătură de ploaie.
Dacă vin inundaţiile peste noi ne ridicăm privirea din pământ şi vrem ca cerul să ne ofere clipe însorite.
Ieri am văzut o scară către cer plecată de jos şi care străpungea norii.
Aceasta este o mică parte din puzzle-ul Sfânt numit Biserica Sfântul Elefterie Vechi.

Grafitti din cartierul Uranus

Doar scările şi balustrada vopsită de curând amintesc de vechiul cartier în care se adunau oameni de o bună calitate morală şi intelectuală. Un fel de Dorobanţi modern dar cu oameni care îşi investeau banii în tablouri pictate de mai marii vremii, viniluri cu valorile lumii şi în cărţi de o inestimabilă valoare. Azi genţile tocmai bune de pus pe cap şi fiarele ce se fac acordeoane la contact cu primul stâlp sunt ţelurile lor în viaţă, snobii au luat locul intelectualităţii de odinioară. Păcat.
Acolo unde nu mai ajunge nimeni decât din întâmplare deşi este la zece minute pe jos de Facultatea de Medicină Carol Davila, au ajuns ei şi sprayurile lor…

Oraşul sub ploaie

A arătat bine până s-a terminat ploaia. Mai încolo a arătat precum un câine ud, un lucru pozitiv este că nu mai miroase în unele zone a patruped lăsat în ploaie.
Pentru nostalgicii plimbatului prin ploaie astăzi a fost cu adevărat sărbătoare.

Plouă

A venit ploaia în sfârşit. Din păcate este doar o iluzie pentru că este la fel de cald.

Cartea de luni (XXIV) [Cine l-a ucis pe Palomino Molero?]

Mario Vargas Llosa rămâne unul dintre autorii ce au reuşit să facă oamenii din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii să viseze cu ochii deschişi.
Am reuşit să citesc cartea şi în format pe hârtie ca mai apoi să o citesc în format doc.
Romanul are tentă poliţistă, se încerarcă pe tot parcursul cărţii elucidarea unei crime macabre desfăşurată într-o mică localitate spaniolă.
Personajele principale sunt locotonentul Silva şi subordonatul său Lituma, aceştia fac parte din corpul de jandarmi ai localităţii, ei fiind desemnaţi pentru a-i descoperi pe ucigaşi.
Misterioasa descoperire a corpului decedat şi masacrat al lui Palomino Molero de către jandarmul Lituma determină autorităţile locale să înceapă o anchetă proprie.
Toţi locuitorii sunt foarte sceptici în privinţa soluţionării acestui caz fiind convinşi că vinovaţii vor rămâne nepedepsiţi.
În timpul cercetărilor intervine şi obsesia amoroasă a locotonentului Silva pentru Doña Adriana, patroana unui local din zonă, apreciată pentru frumuseţea ei.
Pe tot parcursul romanului se diferenţiază două centre de interes: investigaţia asupra crimei şi pasiunea amoroasă a locotonentului.
Deşi totul intră în ceaţă la un moment dat, locotonentul şi adjunctul său primesc un indiciu printro scrisoare anonimă căreia se grăbesc să îi dea curs.
Noi indicii ies la iveală pe parcurs ce cercetările avansează. Dragostea pătimaşă a lui Palomino Molero pentru fiica colonelului Mindreau, de la baza aeriană unde Palomino se dusese voluntar, pasiunea unui alt coleg de la bază pentru aceeaşi fiică şi nu în ultimul rând dragostea incestuoasă şi abuzivă a tatălui pentru fata curtată de doi dintre subordonaţii săi.
Deşi cazul pare rezolvat totuşi rămân câteva semne de întrebare…
Scepticismul locuitorilor asupra adevăraţilor vinovaţi şi polemicile lu Silva asupra tinerei fete ucisă până la urmă de tată ies la iveală şi preiau locul unui deznodământ concis.

După miezul nopţii

Oamenii ies din case obligaţi de căldură şi îşi creează iluzia că lângă apă este mai bine.
Fac asta pentru scurt timp ca mai apoi să revină în cutiile de chibrituri ce ard precum nişte cuptoare.

Fierbe natura

Sunt 35 de grade şi ceasul arată 23:45.
Este vreme tocmai bună de ieşit din casă. Deşi este aproape de miezul nopţii temperatura ne face să vrem să ieşim din casă. Din păcate mâine începe o nouă zi de muncă.
Chiar şi florile vor o oră de ploaie.

Puiu Călinescu

Mulţi nu ştiu că a fost un actor de geniu ce nu şi-a desăvârşit talentul la Facultatea de Teatru. Puiu Călinescu a terminat doar opt clase şi ale alea pe burtă cum zicea el.
O poveste comică despre şcolală ne-o spune chiar el: “Mi se promisese o bicicletă dacă obţin rezultate bune la şcolală şi iau premiu. Normal că am luat, am rămas repetent… Dar nu m-am descurajat, m-am dus la un coleg care luase premiul I şi primise două cărţi şi l-am rugat să îmi împrumute şi mie o carte după care m-am dus şi l-am rugat pe un nenea de pe stradă să îmi scrie pe ea “Pentru elevul Călinescu, menţiune!”. Ghinionul meu a fost că drumul spre magazinul de biciclete trecea fix prin faţa şcolii. Acolo eram trecut la mare cinste cu titlul de REPETENT”.
S-a născut în cartierul Griviţa, şi a fost fiul actorului Jean Tomescu, însă a fost crescut de mama lui care lucra într-o fabrică de ţigarete. Puiu Călinescu declara despre tatăl lui: “A ştiut mereu că sînt fiul lui dar niciodată nu m-a tratat diferit faţă de ceilalţi şi asta m-a ajutat enorm în carieră”.
La vârsta de 6 ani, după moartea mamei lui, aceasta avea 23 de ani, a fost luat şi crescut de bunica din partea mamei.
Puiu Călinescu şi-a început cariera jucând în “revistele” susţinute de trupe de amatori între cele două filme americane de la cinematografe. Actorul declara: “Mâncam o pâine împreună cu actorii mari. Eu eram pe şcenă şi ei în filme. Am împărţit publicul cu Stan şi Bran sau Charlie Chaplin.”
Din 1948 a intrat în trupa Teatrului de comedie Constantin Tănase. Este teatrul i-a dat o şansă şi căruia artistul i-a rămas fidel pînă la sfîrşitul vieţii.
A reuşit să îşi scrie singur partiturile comice pentru spectacolele de pe Calea Victoriei, cele mai celebre spectacole sunt: Un băiat de zahăr ars, Trăsnitul meu drag, Idolul femeilor.
A fost creatorul unui personaj unic, un actor de comedie prin vocaţie, declanşând râsul doar la simpla sa apariţie.
În timpul unui spectacol în pauzele dintre şcenetele lui are o criză de rinichi şi i se face o injecţie pentru calmare, asistenta nu are timp să scoată şi acul şi actorul îşi trage pantalonii peste ac şi intră în şcenă, durerea era îngrozitoare dar el a continuat să fie vesel şi să danseze, despre incident actorul declara: “Pentru artă trebuie să faci sacrificii, pe şcenă nu contează durerea din suflet sau fizică. Asta face diferenţa dintre un actor mare şi unul mic.”
Se poate spune că Puiu Calinescu a creat pe malurile Dâmboviţei o variantă românească a îndrăgitului actor Louis de Funès.

Cărţi şi caniculă

Hm, grea decizie pentru mulţi. Între o bere rece şi o carte mulţi nu ştiu ce să aleagă pe căldura asta.
Eu am ales cartea şi mai apoi berea.
Notă: În timpul demonstraţiei nici o carte nu a avut de suferit.

Natură moartă 2

Cu poduri, gard, parapeţi, oameni, maşină, cer şi centrală în zare.

Plaiurile Vrancei, impresii vizuale

Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti vă invită la vernisajul expoziţiei şi lansarea catalogului “Plaiurile Vrancei – impresii vizuale”. Evenimentul va avea loc sâmbătă, 17 iulie 2010, ora 11:30 la Teatrul Municipal din Focşani, Maior Gheorghe Pastia din str. Republicii nr. 71 şi luni 19 iulie 2010, ora18:30 la Casa de Cultură a Studenţilor Bucureşti din Calea Plevnei nr. 61.
Imaginile rezultate din explorarea fotografică a zonei Vrancei au stat la baza realizării catalogului foto cu impresii vizuale, care se doreşte reprezentativ pentru această regiune cu un potenţial deosebit. Impresiile vizuale surprinse în catalog permit publicului larg să cunoască şi să fie cucerit de resursele locului, de natură, de oameni, de tradiţie, de istorie şi de obiectivele sale turistice.

Natură moartă

Cu pod, cer, gard, scară şi muncitor în patru labe.

Caniculă

Am dat umbra în Urmărire Generală. I se aduc acuzaţii de genul:
- lipsă de la locul de muncă
- somn în timpul programului
- relaxare prin străinătăţi pe nervii noştri

Celor care o vor găsi li se promite că vor scăpa de căldură.

Istoria muzicii de calitate. Episodul II (The Doors )

The Doors este o formaţie înfiinţată în 1965, în Los Angeles, California.
După o întâlnire între studenţii universităţii de film "UCLA" Jim (James Douglas) Morrison şi Ray Manzarek, au fost puse bazele noii formaţii.
În scurt timp au devenit una dintre formaţiile de valoare de la începutul anilor ’60.
Ray Manzarek, specializat la pian/claviaturi, formase împreună cu cei 2 fraţi ai săi o trupă numită Rick And The Ravens şi căuta un solist şi un baterist. A găsit în Morrison solistul perfect după ce l-a ascultat interpretând Moonlight Drive. Formaţia a reuşit să îl recruteze şi pe bateristul John Densmore şi au început să înregistreze 6 piese pentru noul album, versurile aparţinând lui Jim. Fraţii lui Manzarek au părăsit trupa, fiind nemulţumiţi de stilul lui Morrison. Amândoi au fost înlocuiţi de un prieten al lui John Densmore, chitaristul Robby Krieger fost membru al formaţiei The Psychedelic Rangers.
Formaţia şi-a luat numele dupa titlul unei cărţii The Doors of Perception scrisă de Aldous Huxley.
Formaţia a fost descoperită de producătorul David Pollack întâmplător în clubul London Fog de pe Sunset Strip.
Trupa a început să cânte şi în clubul Whisky A Go-Go pentru a se susţine financiar.
Jim Morrison, prin interpretarea excentrică a compoziţiei intitulate "The End", în 1966, a făcut ca trupa să fie dată afară din Whisky A Go-Go, patronii interzicându-le să mai cânte acolo. Scandalul a ajuns până la producătorii de la Elektra Records care căutau o trupă non-conformistă.
În 1967 trupa a lansat albumul care poartă numele trupei. The Doors au creat mişcări pozitive în lumea muzicii. Piesa Light My Fire, a devenit hit, consacrând grupul ca una dintre formaţiile americane de succes ale anului 1967, alături de formaţiile Jefferson Airplane şi The Grateful Dead.
Jim Morrison a ajuns cei mai vânaţi bărbaţi de către femei, ajungând în scurt timp să fie frustrat.
The Doors şi-a câştigat rapid o faimă atât pentru spectacolele live provocatoare, cât şi pentru stilul rebel în opoziţie cu viziunile vremii. Jim Morrison a fost arestat pe scenă în New Haven, Connecticut, pentru limbaj impropriu faţă de poliţie în timpul concertului.
Televiziunile au început să le cenzureze apariţiile datorită faptului că trupa era prea violentă şi facea referire la droguri.
Concertul Dinner Key Auditorium din Miami, Florida, în 1969, a consemnat un incident în urma căruia Jim Morrison a fost acuzat de expunere indecentă şi de comportament obscen dar din lipsă de probe a fost achitat după un an.
În ultimii doi ani ai vieţii sale, Morrison a redus consumul considerabil de droguri psihedelice şi a început să bea, ceea ce în schimb a început să-i afecteze abilităţile, atât pe scenă cât şi în studio. Morrison a vrut să îşi schimbe imaginea şi a hotărât să îşi lase barbă şi să ia cateva kilograme în plus.
Pe 12 octombrie 1970 la Warehouse în New Orleans a fost ultima apariţie a grupului în public în formula de bază, Morrison a trântit de nenumărate ori microfonul de podeaua scenei în timpul concertului şi se părea că va ajunge să facă o criză.
După înregistrarea albumului L.A Woman, solistul a decis să ia o pauză şi să se mute cu iubita lui la Paris. Pe 3 iulie 1971 a fost găsit fără suflare în cada apartamentului. S-a tras concluzia că a murit din cauza unui atac de cord, deşi a fost dezvăluit mai tarziu că nu i-a fost efectuată nici o autopsie înainte de a fi îngropat la Cimitirul Père-Lachaise.
Formaţia a continuat şi fără Morisson o scurtă perioadă cu Krieger şi Manzarek ce au alternat ca solişti. În formula fără Jim au reuşit să scoată trei albume: Other Voices şi Full Circle.
La sfârşitul anului 1972 formaţia s-a destrămat.
În 1978 foşti membri au revenit în studio pentru a înregistra un albumul An American Prayer inspirat din poeziile lui Jim Morrison.

Formaţia în formul completă arăta aşa:
Jim Morrison (solist)
Robby Krieger (chitarist)
Ray Manzarek (clape)
John Densmore (baterist)

Discografia arată aşa:

Era Morrison:
1967 The Doors
1967 Strange Days
1968 Waiting for the Sun
1969 The Soft Parade
1970 Morrison Hotel
1971 L.A. Woman

Fără Morrison:
1971 Other Voices
1972 Full Circle
1978 An American Prayer

Bătrânii

Poveste populară din Bulgaria

“A fost odată un împărat atât de hapsân, ce într-o zi dădu poruncă să fie ucişi toţi bătrânii din împărăţia lui.
- Nu mai sunt buni de nimic, zise el, nici nu ară nici nu seamănă, nici lemne nu mai pot tăia. Mănâncă pâinea de pomană. Şi călăii împăratului trecură prin ascuţişul sabiei pe toţi oamenii bătrâni. Doar unul singur scăpă cu zile, tatăl unui boier tânăr care se milostivi de bătrânul său părinte şi-l ascunsese departe de ochii lumii.
Şi avea împăratul cel rău un armăsar negru şi frumos, dar care era atât de nărăvaş, că nimeni nu se putea apropia de el. Atunci împăratul porunci să fie adusă la palat vrăjitoarea cea vestită şi o întrebă cum să facă să-şi îmblânzească bividiul.
- Porunceşte, laminate împărate, boierilor tăi să-ţi împletească o funie de nisip, din care îţi vei face un căpăstru şi armăsarul tău va deveni pe dată blând ca un mieluşel.
În aceeaşi zi împăratul îşi chemă boierii:
- Hei, boierii mei, ascultaţi porunca mea:
până mâine dimineaţă să-mi împletiţi o funie de nisip din care să fac un căpăstru pentru bividiul meu. De nu, unde vă stau picioarele, acolo o să vă stea şi capul.
Căzură boierii pe gânduri, căci lucrul era peste puterile minţii omeneşti. Printre ei era şi şi acela care îşi cruţase tatăl. Când se întoarse acasă, văzându-l mâhnit, bătrânul îl întrebă:
- De ce eşti necăjit, fiule?
Feciorul îi povesti ce le ceruse împăratul.
- Nu te teme, băiatul meu. Mâine când te vei înfăţişa la împărat, tu să-i spui doar atât:
Suntem gata, împărate să-ţi împletim funia, numai că nu ştim cum trebuie să fie, mai groasă, mai subţire… aşa că te rugăm să ne dai un căpătâi, de probă.

A doua zi, când auzi răspunsul acesta înţelept, împăratul căzu pe gânduri şi zise:
- Aveţi dreptate, la asta nu m-am gândit…
Şi astfel boierii scăpară cu viaţă.

În vara următoare nu căzu un strop de ploaie şi tot ce fusese verde se uscă. Râurile şi fântânile secară. Hambarele se goliră şi nu mai rămăsese grâu nici măcar de sămânţă. Până şi împăratul se sperie de foametea care bătea la uşă. Chemă din nou boierii la el şi le porunci:
- Din pământ, din iarbă verde, nu ştiu, dar mâine aştept să-mi spuneţi de unde să luăm grâu de sămânţă, că de nu, unde vă stau picioarele, acolo o să vă stea şi capul.

Plecară boierii îngrijoraţi, căci nu era lesne să găseşti grâu pe o astfel de secetă, iar cu împăratul nu era de glumit! Când bătrânul tată îl întrebă pe fecioru-său de ce este iarăşi mâhnit, aceste îi răspunse:
- De data asta, nici dumneata nu mă mai poţi ajuta.
- De ce? Se miră bătrânul.
- Pentru că de-ai întoarce toată ţara pe dos, no să afli nicăieri grâu, iar împăratul nostru ne-a poruncit să-i găsim grâu de sămânţă
- Nu te teme, fiule! Să-i spui mâine împăratului să dea poruncă ţăranilor să scormonească toate furnicarele din împărăţie. Acolo va găsi grâul de care are trebuinţă.

Şi într-adevăr, când ţăranii stricară muşuroaiele furnicilor, scoaseră din fiecare câte-o traistă de boabe. Atunci împăratul îl chemă pe boierul care-şi ascunsese tatăl:
- Ia spune, cine ţi-a dat sfatul ăsta înţelept?
- Nu cutez, Doamne, căci mă tem de mania Ta!
- Oricare ţi-ar fi răspunsul, nu vei păţi nimic.
Atunci, lundu-şi inima îi dinţi, tânărul boier mărturisi împăratului cum îl ascunsese pe bătrânul său tată şi cum acesta îi dăduse sfaturi înţelepte. Auzind acestea, împăratul căzu pe gânduri şi făcu o lege nouă, lăsând cu limbă de moarte ca nimeni să nu mai facă vreun rău oamenilor bătrâni, ci dimpotrivă, nici să nu le treacă pe dinainte!”

Artizanatul din România

Unde este arta de artizanat românească? A dispărut la scurt timp după 25 decembrie 1989.
Eram numiţi “micii chinezii”, datorită măiestriei şi priceperii şi mai ales atenţiei acordate fiecărui produs de serie. Aveam contracte cu cei din vest care se minunau de ce maşinile lor nu produc la acelaşi nivel calitatativ în comparaţie cu o mână de muncitori ce pictează manual, sculuptează sau fac desene de mână. Vremurile au trecut şi oamenii au ieşit la pensie şi meseria a iesit şi ea.
Astăzi suntem importatori de lucruri slabe valoric dar care ne lasă o gaură semnificativă în buzunar. Unii or să spună că am evoluat şi alte sunt priorităţile. Dar mă întreb: dintre priorităţile alea ce ştim să facem bine?
La final am şi eu o nedumerire: Unde a dispărut peste noapte o industrie care funcţiona bine?

Printre nori

Vin momente grele în viaţă când trebuie să ne luăm adio de la cei la care ţinem şi să alegem alt drum. Un drum pe care pornim singuri fără haine, fără trup şi fără averi.
În urma noastră rămân doar amintiri cu noi lăsate celor care au curajul să ducă mai departe steagul nostru.
De ce aleg unii să se sinucidă? Hm, greu de spus. La fel de greu este să îi judeci. Nimeni nu este îndreptăţit să arate cu degetul pe cel pe care a făcut asta pentru că nu a fost în situaţia celui arătat cu degetul.
Mai presus de toate răutăţile rămâne cerul ce reprezintă un nou început pentru cel ce nu mai este. Norii îi poartă speranţele şi idealurile, dezamăgirile şi lacrimile, juliturile din coate şi clipele când pâinea şi apa erau singurele alimente.

Bucureştiul Vechi, un birt de la periferie.

Au fost bătute monezi pe tema modernizării zonei vechi a oraşului. Visătorii deja se vedeau în Micul Paris revitalizat după o perioadă lungă de comă. Dar nu a fost aşa.
Oraşul vechi arată precum un soclu fără statuie. Aşa îl văd eu…
Am trecut zilele trecute prin zonă şi am rămas cu un dezgust profound. Toată zona s-a transformat într-un bar imens, de asfaltul cu denivelări şi de praful din zonă nu mai vorbesc.
Avem nevoie de civilizaţie vestică, acum o avem pe cea orientală, dacă stăm să ne gândim mai bine chiar şi cei din Orient ştiu să îşi promoveze clădirile de valoare ale oraşelor şi au grijă de ele.
Să luăm drept exemplu Turcia, o ţară care numai europeană nu este. Turiştii care se duc acolo şi care nu au creierul cât o nucă încât să stea toată ziua la plajă, pot cere circuit turistic în care li se vor arăta valorile culturale păstrate cu sfinţenie din generaţie în generaţie.
Să spunem că turismul ar fi bazat pe natură, deşi mulţi înţeleg să vadă trei fire de iarbă şi doi brazi, eu le spun că nu este aşa, turismul bazat pe natură înseamnă să vezi monumentele lăsate acolo de X domnitor şi care au o valoare culturală ce nu poate fi închistată în vreo scală a valorii.
Dar ce să vadă “străinezul”? Piatra unde domnitorul Y a stat acum o mie de ani a fost dată la o parte şi pe zona aia s-a ridicat un Mall semeţ. Casele vechi sunt aproape de a se prăbuşi şi oricum nu prea înţelegeau mulţi “desenele” ciudate de pe faţada lor. x-(
Aşa că nu vă mai rămâne decât să faceţi turism cultural la Muzeul BNR, asta până când se va gândi un retardat că este nefolositor şi îl va închide.

PS: A început mutarea statuilor de la Universitate. Vor fi duse în parcul plin cu aurolaci să aibă şi câinii ce uda pentru că copacii sunt o specie pe cale de dispariţie acolo.

PS 2: Aş vrea să ajung la Sarmizegetusa. Am înţeles că îmi trebuie curaj nebunesc şi toată vacanţa pentru a ajunge acolo. Păcat că nu există maşini şi trenuri ce facilitează accesul către acea zonă de o valoare inestimabilă.

Poezie nouă

Poezie nouă pe raftul de sus
Vis la ora două când maurul stă răpus
Poezie în noapte plină cu durere
Poezie din şoapte născută din tăcere

© Costea Mircea

Monumente în pericol (V) Semicercului nr. 9

Deşi nu are mari valenţe arhitecturale casa are câteva influenţe drăguţe.
Dacă ar fi renovată ar arăta bine. Este una dintre puţinele clădiri ce are şanse să fie repusă pe picioare. Dar cine să facă asta pe o stradă mică dintr-un Bucureşti în care se modifică în rău tot, inclusiv arhitectura din Piaţa Universităţii, zonă protejată prin lege, dar distrusă de către şmecheri din regnul animal ce şpriţuiesc cu marinerul cu iz de mare.

Biserica Sfântul Grigorie Palama

În vestul Capitalei, la circa un kilometru de podul Grozăveşti, pe malul drept al Dâmboviţei, lângă aleea de intrare principală a incintei Universităţii Politehnice Bucureşti, s-a construit pentru studenţi, dar şi pentru public, o biserică cu hramul Sfântul Grigore Palama, cu aspect şi proportii inspirate din arhitectura tradiţională românească.
I se mai zice şi “Biserica Sfântul 5”, pentru că se află în incinta Politehnicii din Bucureşti şi studenţii care nu au învăţat îşi aduc aminte de ea în sesiune.
Am trecut zilele trecute prin zonă şi in interior se picta de zor biserica de către doi tineri. În proporţie de 90% biserica este pictată şi sfinţii au tente de albastru.

Cartea de luni (XXIII) [Silogismele amărăciunii]

Emil Cioran este omul paradoxului. Un baroc pentru era postapocaliptică, pe care înclinaţia către tema excesului l-a integrat repede în spiritul revoluţionar din Franţa.
Cioran este trubadurul ce îşi scrumează amărăciunile în propria groapă.
Scrisul lui este o combinaţie între dulce şi amar, între ploaie şi soare.
Cinismul lui Cioran atinge cotele cele mai înalte în cartea aceasta, poate că a fost ajutat şi de faptul că sărăcia îi era vecină.
Cartea a fost scrisă imediat după al II-lea război mondial.
La prima vedere manuscrisul părea compromis datorită faptului că apăruse la scurt timp după celebrul Tratat de descompunere. Prietenii îi spuneau: “Te-ai compromis, este insolenţă, dar nu e serioasă”.
Peste douăzeci de ani cartea apărea în ediţie de buzunar la Paris şi avea mare succes.
Am citit cartea de două ori şi aş reciti-o cu plăcere şi a treia oară.

Nalbele din copilărie

Asta este culoarea care îmi mângâia copilăria. Zilele trecute am regăsit-o după mult timp.

Istoria muzicii de calitate. Episodul I (Deep Purple)

Să vorbeşti despre muzică este uşor dar mai greu este să ştii despre adevăratele valori. În şase luni am văzut multe bloguri care promovează muzica penibilă, după mine nici măcar nu este muzică...
O să vorbesc despre adevăratele valori şi dacă am noroc o să conving măcar un vizitator aterizat întâmplător să evolueze din periferia în care se zbate.



Deep Purple este o formaţie de Heavy Metal cu influenţe de Hard Rock ce a luat naştere în Regatul Unit al Marii Britanii, tocmai în Hertford în anul 1968.
Alături de Led Zeppelin şi Black Sabbath sunt consideraţi pionerii genului Heavy Metal.
Iniţial formaţia s-a intitulat Roundabout.
Formaţia este clasificată în Cartea Recordurilor pentru ce-a mai bună formaţie şi constantă din toate timpurile.
Iniţial formaţia îi avea în componenţă pe:
Rod Evans (solist), Nick Simper (chitară bass), Ritchie Blackmore (chitară electrică), Jon Lord (claviaturi) şi Ian Paice (baterist).
Primul album din anul de debut trece neobservat în Regat dar atinge prima poziţie în topurile din USA.
Grupul experimentează pe al doilea album din 1968, Hard Rock-ul cu muzica cult cu influenţe de progresiv.
Jon Lord concepe Concerto for Group And Orchestra din 1969, care are parte de o primire modestă din partea publicului.
De aici grupul este preluat de chitaristul Ritchie Blackmore care reuşeşte să redreseze formaţia şi să o ducă către Heavy Metal, 1969 – 1972, fiind consideraţi anii de vârf ai formaţiei. Ei devin pionerii genului Heavy în Regatul Unit.
Grupul este înscris în cartea recordurilor pentru “cel mai gălăgios gurp din lume”.
Din 1973 formaţia apare în mai multe formule şi încearcă să îşi găsească liniştea. Publicul începea să nu mai vină la concertele lor şi să se îndrepte către Led Zeppelin dar mai ales către Black Sabbath cu Ozzy Osbourne solist.
În 1976 formaţia îşi suspendă activitatea şi pare că formaţia nu se va mai reuni niciodată.
Membri se implică în diverse proiecte în următorii opt ani, cel mai cunoscut fiind Rainbow, chitaristul Ritchie Blackmore ocupându-se de el.
În 1984 formaţia revine în formula de la început dar fără mare succes la public.
Din 1989 formaţia începe să îşi revină, deşi traversau o nouă perioadă de instabilitate.
Între 1984 şi 1989 formaţia arata aşa:
Ian Gillan (solist), Ritchie Blackmore(chitară electrică), Roger Glover(chitară bass), Jon Lord (claviaturi), Ian Paice (baterist).
Între 1989 şi 1992 solistul Ian Gillan este înlocuit cu Joe Lynn Turner. În 1992 Gillan revine ca solist la Deep Purple.
Între 1984 şi 1992 Ritchie Blackmore este chitaristul formaţiei, Joe Satriani devine chitaristul formaţiei în 1993 dar pleacă în 1995, Steve Morse vine în 1995 în probe dar devine chitaristul ce este şi astăzi în formaţie.
Între 1984 şi 2002 la claviaturi se găseşte Jon Lord, înlocuit în 2002 cu Don Airey trecut prin Black Sabbath şi Ozzy Osbourne.

Formaţia actuală arată aşa:
Ian Gillan (solist), Steve Morse (chitară electrică), Roger Glover (chitară bass), Don Airey (claviaturi), Ian Paice (baterist).


Discografia lor arată aşa:
1968 Shades of Deep Purple
1968 The Book of Taliesyn
1969 Deep Purple
1970 Deep Purple in Rock
1971 Fireball
1972 Machine Head
1973 Who Do We Think We Are
1974 Burn
1974 Stormbringer
1975 Come Taste The Band
1984 Perfect Strangers
1987 The House of Blue Light
1990 Slaves & Masters
1993 The Battle Rages On
1996 Purpendicular
1998 Abandon
2003 Bananas
2005 Rapture Of The Deep