Filmul este o poveste despre Harry Callahan, interpretat magistral de Clint Eastwood, un inspector care consideră că legea este prea blândă pentru criminali. Politistii din San Francisco afirmă că legile îi protejează pe criminali. Inspectorul Harry este însă omul pentru care Codul Penal este bun doar în esenţă, aplicarea lui fiind privilegiul poliţistului corupt. El se bazează pe dictonul: "întâi trage şi apoi somează." Un film excepţional care merită văzut.
Picăturile mari ating asfaltul şi tulbură liniştea nopţii. Dimineţile sunt pline de fumul lăsat de stropii înseţaţi de căldura verii trecute. Un tablou bacovian în care totul este murat şi apoi pus la uscat de razele chioare ce abia se mai vad. O zi a stat dar mâine va reâncepe...
Poate că ar trebui să ne îmbarcăm şi noi în acest zbor. O sa mai asteptam încă nouă luni ca avionul să ne mai facă cursa aceasta. Luni grele, luni în care minutele se transformă în ore şi secundele atârnă greu în balanţă.
Amintiri cu cer senin şi soare ce se relaxa pe cer. Amintiri cu oraşul gol lăsat pradă jocului de culori. Amintiri cu liniştea relaxantă a singurătăţii. Vise de toamnă ale unui iubitor al verii născut atunci când iarna se zbătea să mai reziste puţin sub bocancul invadator al primăverii.
The Who - Behind Blue Eyes The Who este o trupă înfinţată în 1964 în Londra. Componenţii iniţiali au fost: Roger Daltrey (solist), Pete Townshend (chitarist), John Entwistle (bass) şi Keith Moon (baterist). Ei au fost recunoscuţi pentru performanţele scenice în care îşi distrugeau instrumentele pe parcursul concertelor. Formaţia a reuşit să vândă o sută de milioane de albume. Douăzeci şi şapte de singleuri au fost clasate în primele zece piese în topurile din USA şi Regatul Unit al Marii Britanii. Trupa a câştigat 18 discuri de aur, 12 de platină şi 5 de multi-platină. În 1978, la doar 32 de ani Keith Moon moare. În 1979 Kenney Jones este adus ca baterist, John "Rabbit" Bundrick este adus în 1979 pentru a fi la clape dar uneori este folosit şi ca solist.
Trupa se destramă în 1982 şi revine pentru câteva concerte de adio în 1989. În 1996 trupa se reânfinţează cu membri noi şi ea există şi astăzi. În 2002 bassistul John Entwistle moare şi este schimbat cu Pino Paladino. Actualii membri sunt: Roger Daltrey (solist), Pete Townshend (chitară electrică), Simon Townshend (chitară ritmică), Pino Palladino (bass), Zak Starkey (baterist) Discografia The Who arată aşa: 1965 My Generation 1966 A Quick One 1967 The Who Sell Out 1969 Tommy 1971 Who's Next 1973 Quadrophenia 1975 The Who By Numbers 1978 Who Are You 1981 Face Dances (1981) 1982 It's Hard 2006 Endless Wire
Au reuşit să mute ultimele trei statui: Mihai Viteazul, Spiru Haret şi Gheorghe Lazăr. Centrul Capitalei arată ca după un bombardament. Piaţa Universităţii a rămas cu patru găuri ce reprezintă starea naţiunii. Dacă o să am drum prin centru o să încerc să fac măcar un cadru cu imaginea selenară. Costul noii parcări a fost estimat de felcerul cu grad de chirurg la 18 milioane de euro. Eu vă spun că va costa undeva la 25-30 de milioane de euro.
Biserica Stavropoleos este ultima biserică brâncovenească ce se află în România. Pe zidurile exterioare, în spatele lor se află sala de restaurare a cărtilor, se găsesc dispuse mai multe elemente de decor precum cel din imagine ce înfrumuseţează zidurile. Pe 5 ianuarie 1900 Ion Mincu a avut ideea ca elementele decorative din stuc să fie înlocuite şi în loc au fost puse copii executate din piatră.
Recent s-a filmat o reclamă pentru un produs ce te ajută să nu ai probleme cu stomacul. Băieţii au fost inspiraţi doar pe jumătate şi au scris scenariul doar pentru Nuţi iar marinerul chior a fost omis. Scenariul era aşa: blonda se făcea că dă peste frunză, pardon, peste cameraman şi îi răstoarnă camera. Atunci apare nenea cu medicamentul minune şi pac, nu te mai strici la stomac. Un scenariu dubios care nu se aplică la stomacurile goale pe timp de criză.
Îmi place natura când soarele îşi arată privirea către mine. Îmi place să fie verde tot ce mă înconjoară şi sper ca vremea asta să mai ţină ceva timp. Îmi place să aud apa la munte curgând şi spărgând liniştea dimineţilor de vară. Îmi place sunetul scos cocoşul care cântă dimineaţa şi trezeşte toată curtea. Îmi place să văd femeile fiind feminine dar în acelaşi timp decente în vestimentaţia de vară. Îmi place să folosesc lumina naturală atunci când citesc o carte nouă, aici aş putea să adaug că îmi place mirosul de carte nouă, din păcate unele au un miros urât precum ziarul din Ultima oră de Mihail Sebastian, ele reuşesc să îmi sfarme această plăcere în cioburile dezamăgirii. Îmi place să citesc şi să învăţ de la oameni care au ceva de spus în blogosferă. Vă ştiţi cei ce sunteţi, nu vreau să vă enumăr pentru că ora târzie mi-ar putea juca feste şi aş omite unul dau doi dintre voi.
Emil Cioran este un geniu neânţeles. Filozofia lui este aparte faţă de a celorlalţi. A fi sfânt în viziunea lui înseamnă să suferi de sindromul umanizării şi căderii în păcatul lumesc. Activităţile pământene, tratate drept degradante de alte romane, sunt considerate de către autor drept trepte către sfinţenia absolută. Iisus este văzut de Cioran drept un pungaş ce ia minţile fecioarelor şi le terfeleşte renumele de fete curate. Este înfierat şi devine un simplu om ce are şi păcate. Autorul desenează o linie imaginară pe care îşi pune toate suferinţele şi le disecă asemeni unui chirurg renumit. Trupul ce se naşte din această linie continuă devine firav şi îşi dă duhul lăsând în urmă pacatele ce fac lumea mai curată şi mai apropiată de trăirile umane. La final cadavrul imaginat aici este lăsat pradă naturii şi vulturii nu se sfiesc smulgă bucăţi din carnea putrezită peste care s-a scrumat cu dispreţ.
Atunci când totuşi întâlneam pe cineva pe stradă ori era tânăr ori se ducea la nuntă. Prin Cişmigiu ploua cu mirese. Pe strada Eugen Carada tinerii erau la putere.
Astăzi a fost una dintre duminicile în care ziceai că e Paşte. În anumite locuri rar găseai câţiva oameni. Poate că vremea bună a îndemnat oamenii să iasă din case şi să ia calea muntelui sau a pădurilor de la periferia oraşului.
Încadrat greşit drept Monumentul Sturdza de către cei ce pun plăcuţe la întâmplare fără să verifice, acest monument reprezintă Stema familiei Sturdza. Pentru a-l vedea trebuie să faceţi un drum până în Grădina Cişmigiu.
Toate lucrurile rele de peste zi dispar. Stelele par mai aproape de noi. Luna ne zâmbeşte. Visele prind viaţă şi ne deschid uşi ce au fost închise în ziua ce a trecut.
Ne aşteaptă zile de un portocaliu ce dă în maroniu. S-a scumpit până şi hârtia pentru zile grele. Nu-i nimic o să folosim frunze, cei ce au pus ştampila strâmb să se şteargă cu frunze de brusture... Cu riscul de a mă repeta le spun celor ce ignoră poporul doar atât: istoria o să vă judece nesimţiţilor, o să fiţi blestemaţi până la a şaptea speţă. Mulţumesc lui Acuvio pentru informaţia cu greva. Nu ştiam de greva poliţiştilor.
PS: Pentru cei noi. Nu pomeniţi nume şi nu înjuraţi! Noi suntem mai deştepţi decât ei şi nu merită să le facem publicitate la hoţi. În rest puteţi să scrieţi ce vreţi. Accept ironiile la adresa lor, englezii cred că ironia este un semn de inteligenţă...
Se reântoarce cu o nouă imagine la mine pe blog . Nu eu sunt vinovat pentru că este fotogenică şi îmi place cum se aşează în imagini. Aici mama natură îşi spune cuvântul decisiv.
Valurile vieţii ţi se sparg de stânci Tu rămâi în urmă precum scoicile pe mal Prinse de al tău suflet algele îţi cântă Un marş funebru născut din nisip Şi rămâi să te zbaţi în van Precum peştele eşuat de prea mult dor pe uscat Iar când vasul negru ţi se va duce în larg Tu vei fi departe şi vei visa la îngeri Ce o să îţi şoptească în versuri: “- Bine ai venit!”
Viaţa grea a cântăreţului de muzică rock Pink (personaj inspirit de Roger Waters, unul dintre liderii formaţiei Pink Floyd) din copilărie până la apogeul carierei, când nu mai poate urca pe șcenă decât drogat. Este o armonioasa sinteză cinematografică de imagine şi sunet. Un film cult, bazat pe albumul din 1979 "The Wall" ("Zidul") al formaţiei Pink Floyd, pelicula include secvenţe animate realizate de caricaturistul britanic Gerald Scarfe. S-a spus adesea ca nu este un film despre care să se vorbească, ci un film care trebuie simţit şi admirat. Filmul este un muzical întunecat, o poveste spusă de Pink (Bob Geldof), interpret ce este cuprins de depresie și ajunge până la sinucidere. Pelicula se formează pornind de la reflecțiile acestuia asupra propriei vieți. Zidul care apare în poveste este o metafora care exprima izolarea personajului principal față de lume, o bariera pe care solistul de muzica rock l-a înalțat constient pentru a se pune la adăpost de suferință. Fundatia acestui perete ce îl desparte de lumea rea, se află localizată în copilaria sa, un moment de cotitură este moartea tatălui, el este crescut de o mamă exagerat de protectoare până la obsesie, fiind educat într-un sistem scolar represiv el se închide în sine. Prin muzica, Pink încearcă să se elibereze din lumea în care traieste și să uite de trecut. Deși cunoaște succesul devenind o mare vedeta rock, zidul din jurul lui continuă să crească și să îi macine trupul, el se simte prins în capcana celebrității fiind ranit de eșecul relațiilor personale. Din coloana sonora a peliculei fac parte si: Another Brick In The Wall sau Comfortably Numb. Pelicula Pink Floyd: The Wall a fost nominalizată la Academy Of Science Fiction, Fantasy & Horror Films și a câștigat două premii la ceremonia decernării premiilor BAFTA.
Eu îl vreau pe Slash în România pentru pentru că mă face să visez atunci când mângâie corzile chitării. Este un muzician care nu s-a abătut de la drumul pe care a plecat odată. Nu se rujază și nu își dă cu ojă, nu impune oamenilor să nu intre cu tricouri cu Axl la concertele lui. A trecut prin momente grele dar și-a revenit. Nu dă vina pe public pentru că îl doare o măsea și nu îi amenință că îi trimite la origini și se cară acasă dacă mai strigă Axl. Este un chitarist ce a avut colaborări cu multe nume din muzică: Iggy Pop, Ian Astbury, Rocco DeLuca, Kid Rock, Ozzy Osbourne, Myles Kennedy, Dave Grohl, și mulți nu știu că a colaborat cu marele Alice Cooper. Dacă acești oameni nu sunt o garanție pentru o un muzician înseamnă că nimeni nu mai poate fi.
O melodie de la Planeta Moldova spunea că: “avem de toate”. O lume pestriță în care ne învârtim. Avem și lucruri bune pe care le luăm cu noi oriunde în lume și pe care le putem recomanda străinilor fără să ne fie teamă că am putea eșua, că apoi o să fim priviți cu neâncredere...
Face genţi, curele şi şee pentru domni şi domniţe. Pentru cei cu stare şi pentru cei care preferă lucrurile de calitate şi aşteaptă câteva luni adunând ban pe ban şi visând la ziua când vor avea ceva de calitate în detrimentul lucrurilor poleite cu reclame. Un astfel de om care face pentru cunoscători lucruri de valoare nu poate fi la rândul lui decât un mare boier.
Tudor Octavian ne prezintă un volum ce a adunat în el romantism, vise şi trăiri. O lume apusă demult în era tehnologizării. El ne arată cât de actuale şi de eterne pot să fie temele ce par la suprafaţă uzate. I-am reamintit în 2006 autorului despre carte şi am văzut pe faţa dumnealui un zâmbet împărţit în două, pe deoparte fericirea celui ce este citit şi pe de altă parte tristeţea că nu mai poate fi atat de senin încât să scrie aşa ceva. Personajele din carte încearcă să se abată de la drumul corect dar sunt aduse de către vântul sorţii înapoi pe strada dragostei. Aici găsim romantismul ironic, sentimentalismul înfăţişat cu ajutorul umorului împins până la sarcasm.
Au fost multe lucruri care mi-au plăcut în plimbarea mea de ieri de la Curtea Veche. Imaginea vă arată unul dintre lucrurile ce mi-a plăcut la târgul încropit la Curtea Veche pe Strada Franceză. O întoarecere în trecut ce ne face mai bogaţi. Au fost detoate, îmbrăcăminte medievală pentru toate gusturile şi buzunarele, pentru a potoli foamea călătorului şi pentru a-l dedulci au fost întinse mese, poşete lucrate în piele au eclipsat marci necelebre ale unor firme ce produceau odată bice, chiar şi o mireasă a vizitat târgul. Un amalgam de vizitatori de culturi diferite ce au apreciat ruinele încărcate de istorie ce reprezintă oraşul aflat încă în căutarea identităţii. La final cei răbdători au vizitat şi Expoziţia de Artă Medievală.
Oamenii au ales să sărbătorească Zilele Bucureştilui în fel şi chip. Din păcate organizatorii sunt de la an la an mai săraci ca idei, dar mai bogaţi în kitsch. Am ales Curtea Veche încercând să scap de gloata furioasă ce alerga după mahalaua expusă la mare cinste în oraş de către edili.
După ce Arcadia a scris despre Aurora ireală, am căutat să o întâlnesc şi eu. Aşa că nu am stat mult pe gânduri şi când am văzut-o am făcut ţac cu declanşatorul şi am cazat-o în una din camerele mele de lux de pe card.
Cerul de azi a arătat precum un tablou născut din valurile mării. O partitură de culori pe masa unui dirijor celebru ce dirijază concertul vieţii. Un joc de lumini precum într-un mare film de artă.
Printre fiare ruginite şi valuri de pământ mai ceva decât la Călugăreni pe 23 august 1595, conul Mihai stă şi cugetă dacă să mai rămână pe aici şi dacă oare îl merităm. Ce nu au reuşit oştile lui Sinan Paşa să facă din Bucureşti reuşesc slugile ce vindeau până mai ieri oale şi tigăi şi azi ne păstoresc. Ruşine nenicilor, istoria se va întoarce împotriva voastră.
Led Zeppelin au fost o trupă din Regatul Unit al Marii Britanii ce a luat fiinţă în 1968 la Londra. Componenţii ei erau: Robert Plant (voce, muzicuţă), Jimmy Page (chitară), John Paul Jones (chitară bas, clape, mandolină), şi John Bonham (baterist). Alături de Deep Purple şi Black Sabbath au adus stilul Heavy Metal în Regatul Unit. Formaţia a vândut peste 200 de milioane de albume. Chiar şi după moartea bateristului John Bonham în 1980, vânzările nu au scăzut. Revista Rolling Stone a descris Led Zeppelin, ca fiind: "Cea mai importantă formaţie din toate timpurile. Cea mai mare trupă din anii ‘70. Fiind fără îndoială una dintre formaţiile ce au rămas vii în mintea oamenilor." Rock And Roll Hall Of Fame descrie trupa ca fiind: “Trupa cu cea mai mare influenţă din anii ’70.” În 2007 membrii supravieţuitori ai Led Zeppelin, au revenit pe şcenă împreună cu fiul lui John Bonham, Jason, pentru Ertegün Ahmet Tribute Concert la O2 Arena din Londra. În 2008 au fost declaraţi cea mai bună trupă live din toate timpurile.
Discografia trupei arată aşa: 1969 BBC Sesion 1969 Led Zeppelin I 1969 Led Zeppelin II 1970 Led Zeppelin III 1971 Led Zeppelin IV 1972 How The West Was Won 1973 Houses Of The Holy 1975 Physical Graffiti 1976 Song Remains The Same (2 CD-uri) 1976 Presence 1979 In Through The Out Door 1982 Coda 2001 Greatest Hits 1969 – 1971 (2 CD-uri)
Stă şi păzeşte buruienile din jur. Este vigilent cu fiecare trecător şi îl scanează din cap până în picioare. Pare că apără ceva ce pentru noi nu înseamnă nimic dar pentru el este important.
Sunt mulţi care au stomacul lipit de cerul gurii şi încearcă să vă escrocheze în fel şi chip. Mai jos o să vă public discuţia mea cu posesor de baliverne însetat de un câştig uşor. *El intrând pe blogul meu trage concluzii idioate* tibi1970 (9/14/2010 3:21:25 PM): ţi-ai pus şi semn de copyright Mircea Mircea (9/14/2010 3:21:26 PM): da tibi1970 (9/14/2010 3:21:27 PM): =d> Mircea Mircea (9/14/2010 3:21:39 PM): de la început am tibi1970 (9/14/2010 3:22:19 PM): dar fişier cu formatul jpeg au restricţii de copyright la rândul lor. tibi1970 (9/14/2010 3:22:33 PM): aşa că ai grijă tibi1970 (9/14/2010 3:22:40 PM): ;) Mircea Mircea (9/14/2010 3:22:51 PM): imaginile îmi aparţin Mircea Mircea (9/14/2010 3:23:05 PM): sunt făcute de mine *Deja încep să mă enervez şi să caut prin debara Kalasnikov-ul* tibi1970 (9/14/2010 3:23:08 PM): eu mă refer la fişiere jpeg tibi1970 (9/14/2010 3:23:29 PM): tre să citeşti acordul lor pt a le folosi public *Acordul de pace. Acordul înainte de nuntă. Ce acord?* tibi1970 (9/14/2010 3:24:05 PM): spre deosebire, cele în format png oferă toate drepturile tibi1970 (9/14/2010 3:24:11 PM): având un standard deschis Mircea Mircea (9/14/2010 3:24:48 PM): Se copiază în draci, unui amic i-a fost luată de pe blog imaginea şi folosită de către un ziar. tibi1970 (9/14/2010 3:24:54 PM): ca fotograf tre să ştii asta tibi1970 (9/14/2010 3:25:05 PM): ok tibi1970 (9/14/2010 3:25:47 PM): dăi un google search şi interesează-te tibi1970 (9/14/2010 3:25:53 PM): ca să vezi *cacofonie* *Amice, eu nu sunt fotograf. Sunt doar un pasionat de natură, monumente şi macro.Îţi pot recomanda nişte fotografi care ţi-ar putea face o fotografie cu o ţeapă şi pe tine în ea. Te bagi?* Mircea Mircea (9/14/2010 3:26:34 PM): acum se judecă cu ei Mircea Mircea (9/14/2010 3:26:45 PM): şi va câştiga procesul tibi1970 (9/14/2010 3:27:29 PM): dar şi cei de la jpeg îţi pot trimite citaţie căci le foloseşti formatul, spre exemplu Mircea Mircea (9/14/2010 3:27:39 PM): dacă nu ai copyright rişti să îţi ia originalul şi să rămâi descoperit. tibi1970 (9/14/2010 3:27:54 PM): bre, asculţi ce scriu io ? tibi1970 (9/14/2010 3:28:05 PM): ce zici tu e una, ce zic io e alta Mircea Mircea (9/14/2010 3:28:18 PM): toţi folosesc aşa ceva tibi1970 (9/14/2010 3:28:44 PM): bine , rămâi cu Domnul , azi de Înălţarea Sfintei Cruci! *Din cauza unora ca tine încep să devin ateu.* tibi1970 (9/14/2010 3:36:33 PM): ai înţeles că TU trebuie să plăteşti pentru că foloseşti un fiş jpeg ? tibi1970 (9/14/2010 3:36:48 PM): conform licenţei lor de folosire a formatului ? *Nu folosi psihologie online cu litere mari. Am copilărit cu Freud :))*
*Ironic* Mircea Mircea (9/14/2010 3:53:19 PM): Poţi să îmi faci tu legatura cu ei? tibi1970 (9/14/2010 4:29:31 PM): dar ţi-am zis că există un acord de licenţă , intră pe google, caută şi vei găsi tibi1970 (9/14/2010 4:29:44 PM): eu nu sunt fotograf ca să ştiu tibi1970 (9/14/2010 4:30:23 PM): aşa cum tu pretinzi drepturi de autor, şi alţii pretind Mircea Mircea (9/14/2010 4:41:20 PM): Dacă exista poti să îmi prezinţi şi mie acordul! Să nu mor prost... Îmi poţi da un un link....!?! *O dă la întors.* tibi1970 (9/14/2010 4:43:33 PM): off, dar eu nu sunt cel care are nev de aceste drepturi, tu esti tibi1970 (9/14/2010 4:43:48 PM): şi trebuie să te duci la acest consortiu JPEG. *Ai uitat să îmi vorbeşti de consorţiul, gumă de mestecat. Sunt sigur că tu o să înregistrezi la OSIM apa potabilă şi o să ne ceri bir apoi :)).* tibi1970 (9/14/2010 4:44:03 PM): să vezi care -ti sunt drepturile tibi1970 (9/14/2010 4:45:33 PM): ce ştiu eu este că standardul PNG este unul deschis, nerestricţionat de drepturi de licrnţă *”Licrnţă”? În ce limbă scrii omule?* tibi1970 (9/14/2010 4:46:02 PM): şi nu mă mai lua în râs, tibi1970 (9/14/2010 4:46:18 PM): eu doar te-am avertizat pt a nu avea probleme *Nu zău. O să îl pui pe Gogu vieţaşu să îmi arunce săpunul după ce o să fiu arestat? :))* tibi1970 (9/14/2010 4:46:31 PM): am încheiat discuţia asta tibi1970 (9/14/2010 4:46:36 PM): daca mă iei aşa Mircea Mircea (9/14/2010 4:47:31 PM): Exista o poveste veche din Turcia, numită "Gască bună de jumulit", acolo exista o un pasaj care spunea aşa: "Oi avea eu coşul strâmb dar fumul iese drept" Mircea Mircea (9/14/2010 4:47:46 PM): Este pentru cei ca tine, Mircea Mircea (9/14/2010 4:47:56 PM): din partea unora ca mine.
Un afiş din anii ‘80 îndemna copiii la mişcare: “Pentru a fi mare si voinic faceţi rugby chiar de mic!” Astăzi copiii se visează inculţi cu bani mulţi, atât de mulţi încât nu ştiu să îi numere din cauză că atunci când au fost predată matematica simplă au experimentat prima comă alcoolică. Am fost odată mândri de CFR Griviţa Roşie ce câştiga pe rând Cupa Campionilor, Cupa Cupelor şi Supercupa Europei. Anii au trecut şi au supravieţuit doar sporturile pentru pleavă. Sporturi unde nu îţi trebuie multe circumvoluţiuni. Restul se zbat în noroi sau sunt în comă.
Alessandro Baricco aduce un elogiu mării, pe care o vede renegătoare şi distructivă dar şi dătătoare de viaţă. Este un imn închinat puterilor tămăduitoare ale apei. Un joc între viaţă şi moarte ce ţine atenţia cititorului vie. Într-un han de pe ţărmul mării se întâlnesc tot felul de personaje, povestile vieţii lor se alcătuiesc din jocul liber al compoziţiei de factură postmodernă. Paginile cărţii alternează lirismul intens cu realismul crud. Lupta pentru supravieţuire, în momentul în care se produce un naufragiu, scoate la iveală cele mai negre sentimente din omul ce se vrea civilizat. Sensul adânc al cărţii rămâne acela al încrederii nestrămutate în energiile regeneratoare ale omenirii.
Jos sunt visurile pe care tindem să le întâlnim. Nu ne aflăm aici fortuit ci suntem cu un anumit scop. Nu avem doar licăriri de stele. Fiecare suntem o planetă cu propriul ecosistem. Fiecare avem îngerii noştri şi proprii diavoli ce zac în noi.
Aici sunt visele noastre din nopţile reci de iarnă, gândurile bune din nopţile de vară şi cele rele din nopţile ploioase de toamnă, trăirile ce ne bat la uşă venind de mână cu primăvara, toate acestea ne fac mai umani.
Mergem pe drumul plin cu frunze ofilite, privim în geam anunţul expirat de o lună ce ne invită la o croazieră însorită, ne uităm cu tristeţe la cadrele trase atunci când căldura ni se părea sufocantă.
La ce folos o plimbare în plină toamnă dacă nu îţi iei şi cel mai bun prieten. Este păcat să priveşti singur ultimele raze de soare ce se zbat încăpăţânate să rămână aici şi nu vor să îşi ia zborul către alte zări.
I se spune Cloşca. Sincer numele nu mi se pare potrivit şi nu îl înţeleg pe artist de ce şi-a denumit opera aşa. Aş putea găsi o groază de denumiri pentru el dar nu îi sunt eu autorul…
S-a născut pe 28 iunie 1912 la Nucşoara, judeţul Argeş. A fost o eroina a luptei anticomuniste din România. Este nepoata liderului ţărănist a Gheorghe Şuţa care a fost ucis de comunişti în 1948. Rizea s-a născut în Nucşoara, un mic sat din judeţul Argeş, în Carpaţii Meridionali, într-o familie de ţărani care au trăit de pe urma terenurilor cultivate. Împreună cu soţul ei, a sprijinit activ grupul de rezistenţă anticomunistă Arsenescu-Arnăuţoiu. Elisabeta Rizea şi soţul ei s-au alăturat unui grup de gherilă anti-comunistă, Haiducii Muscelului, condus de colonelul Gheorghe Arsenescu. Sarcina ei în cadrul grupului a fost de a furniza alimente şi arme grupului anti-comunist. În 1952 este capturată şi declarată “Duşman al Poporului”, este condamnată la moarte pentru că în urma torturilor refuză să dea informaţii despre partizani. În puşcarie este legată de păr şi batută cu bestialitate. Eroina declara: “Îmi făceam cruce cu limba în gură să rezist şi să nu dau informaţii. Îmi legau părul de un cârlig şi mă băteau pe cap şi pe tot corpul cu nuiele.” Când Arsenescu a fost arestat în 1961, sentinţa ei a devenit de 25 de ani. În 1964 prinde amnistia şi este eliberată. A petrecut doisprezece ani în închisoare fiind supusă la torturi, aceasta a fost bătută inclusiv cu lopata. După Revoluţia română din 1989, ea a devenit simbol al rezistenţei anti-comuniste din România. Povestea ei a devenit cunoscută după un interviu inclus în Memorialul Durerii din anul 1992 documentar de Lucia Hossu-Longin difuzat pe TVR 1. Aceasta a decedat pe 6 octombrie 2003.
Dacă încercaţi să intraţi în Universitatea Naţională de Apărare Carol I, la intrare în stânga veţi observa chipul primului rege al României. Bănuţul pe care se află monarhul se află într-o stare avansată de degradare nefiind niciodată recondiţionat deşi este una dintre emblemele unei Universităţi recunoscută de către multe ţări membre NATO şi apreciată de către francezi fiind lăudată pentru cadrele bine pregătite pe care le scoate. Calitatea materialului din care este executat îl face să reziste totuşi la schimbările climatice. Unul dintre cei însărcinaţi cu paza instituţiei îmi spunea aşa: “Nu merită să îi faci poză, oricum o să cadă mâine…” Răspunsul meu a venit imediat: “Reprezintă unul dintre simbolurile Universităţii. Ar trebui să reziste.”
Monumentul Eroilor Patriei a fost executat de un colectiv de sculptori format din M. Butunoiu, I. Damaceanu, Ionescu Tene., acesta a fost dezvelit la 17 august 1957 în faţa Academiei Militare din Bucureşti. Pe soclu se află trei soldaţi: un infanterist, un membru al marinei şi un aviator. Infanteristul are în mâna dreaptă ridicată, o ramură de stejar, simbol al victoriei. Monumentul este flancat de două mari basoreliefuri (154 mp), care înfaţişează principalele momente din lupta ostaşilor români în cel de al doilea război mondial. Pe faţada principală a piedestalului stă scris pentru eternitate: “Slavă ostaşilor români, moştenitori ai tradiţiilor eroice străbune, luptători neânfricaţi împotriva fascismului, pentru libertatea şi independenţa patriei.”
O seară liniştită de toamnă mă face să ies din casă, poate şi altcineva dar am promis că nu dau detalii. Mă plimb şi nu am nimic de făcut la ora aia. În semi-întuneric observ o frunză ce mi se pare că mi-ar zâmbi. Pun macro şi blitz şi las totul la întâmplare, după ce fac cadrul închid aparatul şi mă duc spre casă. Abia dimineaţă observ că frunza seamănă cu amprentele unei persoane. Ce îţi este şi cu natura asta… Uneori îmi pare mai umană decât mulţi dintre noi.
Toate imaginile şi textele aflate pe acest site ce prezintă semnătură sunt proprietatea autorului şi nu pot fi folosite integral sau parţial fără permisiunea acestuia, în concordantă cu legea nr 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
