vineri, 31 decembrie 2010

Fetiţa cu chibrituri


de Hans Christian Andersen

Era frig cumplit şi se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul şi pe întunericul acesta mergea pe stradă o fetiţă săracă, desculţă şi cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar ce folos! Erau prea mari pentru dânsa; îi purtase mai întâi mama ei şi fiindca erau asa de mari, fetiţa i-a pierdut când s-a grăbit să treacă strada, din pricină că tocmai veneau în goană două trăsuri. Un pantof nu-l mai găsise, iar pe celalalt l-a şterpelit un baieţaş; zicea că are să-l facă leagăn când are să aiba şi el copii. Şi acum săraca fetiţă mergea desculţă şi picioruşele ei erau vinete de frig. Ducea într-un şorţ vechi o mulţime de cutii de chibrituri şi o cutie o ţinea în mână. Toată ziua umblase aşa şi nu-i dăduse nimeni nici măcar un banuţ. Şi acum era ostenită, flămândă şi pe jumătate îngheţată de frig. Fulgii cădeau şi se prindeau de părul ei lung şi bălai care-i atârna frumos în cârlionţi pe umeri – dar ea numai la frumuseţe nu se gândea! Nu mai putea de oboseală şi s-a aşezat într-un ungher între două case; una era mai ieşită în afară, aşa că între cele două era un cotlon. Fetiţa s-a ghemuit strângându-şi picioarele sub dânsa, dar tot frig îi era. Acasă nu îndrăznea să se ducă fiindcă nu vânduse nici o cutie de chibrituri şi nu căpătase nici un banuţ. Tatăl ei avea s-o bată; dealtfel şi acasă era frig, pereţii erau sparţi şi cu toate că astupase crăpaturile cu paie şi cu zdrenţe, vântul tot răzbatea înăuntru. Mâinile îi erau aproape ţepene de frig. Un chibrit ar fi straşnic acum; ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă şi să-şi încălzească degetele? A scos un chibrit şi l-a aprins. Ce frumos ardea! Era o flacără caldă şi limpede ca o lumânărică, o minunată lumânărică. Şi deodată fetiţei i s-a părut că şade în faţa unei sobe mari de tuci, cu picioarele de alamă şi cu tacâm de alamă; în sobă era un foc zdravăn şi fetiţa îşi atinse picioarele să şi le încalzească dar flacăra se stinse şi soba pieri iar fetiţa se trezi ţinând între degete chibritul ars. A mai aprins unul şi iar s-a făcut lumină. Zidul, acolo unde era luminat, s-a făcut străveziu ca un geam. Pe geam fetiţa văzu o odaie cu masă pusă; pe faţa stralucitor de alba erau farfurii de portelan şi în mijloc, pe o farfurie, era o gâscă friptă umplută cu prune şi mere din care ieşeau aburii.
Şi ce era mai minunat decât toate, gâsca a sărit din farfurie, a început să umble pe jos, legănându-se, cu furculiţa şi cu cuţitul înfipte în spate, şi s-a îndreptat chiar către fetiţa. Dar deodată chibritul s-a stins şi n-a mai rămas decât zidul gros şi rece. A mai aprins un chibrit. Şi deodată s-a văzut stând lângă un pom de Crăciun. Era mai mare şi mai frumos decât acela pe care-l zărise pe geam la negustorul cel bogat. Pe crengile verzi erau o mulţime de lumânări aprinse şi erau agăţate poze colorate ca acelea din vitrinele magazinelor. Fetiţa a ridicat braţele în sus şi chibritul s-a stins.
Lumânările s-au înălţat tot mai sus şi deodată fetiţa a vazut că nu mai erau lumânări, erau stelele sus pe cer; una din ele a cazut, lăsând în urma ei o dâră de lumină. Acum moare cineva! A zis fetiţa. Bunica ei, singura fiinţă de pe lume care o iubise şi pe dânsa şi care acum era moartă îi spusese odată: „Când cade o stea se urcă un suflet la cer.” Fetiţa a mai aprins un chibrit şi flacăra a făcut lumină de jur-împrejur; şi în lumina strălucitoare s-a ivit bunica, strălucind şi ea, cu zâmbetul ei bun şi bland. Bunicuţa! A strigat fetiţa. Ia-mă, ia-mă cu tine! Ştiu că ai să pleci şi tu când se stinge chibritul, tot aşa cum a plecat şi soba cea caldă, şi gâsca cea friptă, şi pomul cel frumos! Şi repede a aprins şi celelalte chibrituri care mai erau în cutie, fiindcă voia s-o mai tină pe bunică-sa, să nu plece. Şi chibriturile au dat o lumină aşa de mare, că se vedea mai bine decât ziua. Niciodată nu fusese mai frumoasă bunica; a luat-o în braţe pe fetiţă şi amândouă s-au înalţat în stralucire şi bucurie şi fetiţei acum nu-i mai era frig şi nici frica; era în cer.
A doua zi de dimineaţă, în ungherul dintre cele două case, fetiţa cu obrajii roşii şi zâmbet pe buze zăcea moartă, degerată de frig, în cea din urmă noapte a anului.
Zorii Anului Nou s-au ridicat deasupra trupuşorului mort, lângă care erau împraştiate o mulţime de cutii de chibrituri, una din ele cu toate chibriturile arse. A vrut să se încălzească; ziceau oamenii. Dar nimeni nu ştia ce frumuseţi văzuse ea şi în ce strălucire intrase şi ce bucurie mare îi adusese Anul Nou!

PS: Un an nou frumos! 2011 fericit!

joi, 30 decembrie 2010

Dor


Dor de toamnă şi de liniştea ei
Dor de pasteluri şi de frunze uscate
Dor de drumeţii şi de apusuri de soare
Dor de casa cu geamuri mici
Dor de ceaţa ce ne invada spre seară
Dor de coşul ce fumega în serile ploioase
Dor de dimineţile liniştite
Dor de trandafirii întârziaţi
Dor de şcolarii în uniforme
Dor de poştaşul venit din vacanţă
Dor de abecedarul ce ieşea din ghiozdan
Dor de coatele şi genunchii juliţi
Dor de cişmeaua din curte
Dor de prima carte de poveşti
Dor de prima jucărie ce s-a pierdut
Dor de prima pereche de blugi
Dor de vinilurile şi casetele ce zac prăfuite
Dor de primii paşi făcuţi într-o seară
Dor de primul brad cu becuri strălucitoare
Dor de prima zi de facultate
Dor de primul acord de chitară
Dor de oamenii de cultură cărora le-am fost contemporan
Dor de prima piesă de teatru văzută împreună cu tine...
Dor de prima poezie scrisă de mine
Dor de ei şi de liniştea toamnei

© Costea Mircea

miercuri, 29 decembrie 2010

Istoria muzicii de calitate. Episodul XIII (Focus)


Focus este o trupă rock din Olanda înfiinţată în 1969.
Stilul iniţial abordat: Hippye cu influenţe electronice, Progressive Rock (în zilele noastre)
Iniţial trupa a fost formată din: Thijs van Leer (solist, klape, flaut), Jan Akkerman (chitară), Martin Dresden (bass), Hans Cleuver (baterist)

Soliştii au fost aşa: Thijs van Leer (solist) - (1969–1978, 1990, 2001–prezent)

Chitaristii: Jan Akkerman (1969, 1970–1977, 1990), Philip Catherine (1977–1978),
Eef Albers (1978), Jan Dumée (2001–2006), Niels van der Steenhoven + voce adiţională (2006–prezent)

Bassiştii: Martin Dresden (1969–1970), Cyril Havermans (1970–1971), Bert Ruiter (1971–1978, 1990), Bobby Jacobs (2001–prezent)

Bateriştii: Hans Cleuver (1969–1970), Colin Allen (1974–1975), David Kemper (1975–1978), Steve Smith (1978), Ruben van Roon (2001), Bert Smaak (2001–2004), Pierre van der Linden (1970–1974, 1975, 1990, 2004–prezent).

La ora actuală formaţia este compusă din următorii membri:
Thijs van Leer (solist, klape, flaut), Niels van der Steenhoven (chitară şi voce adiţională), Bobby Jacobs (bass), Pierre van der Linden (baterist)


Discografia lor arată aşa:

1970 Focus Plays Focus
1971 Focus II
1973 Focus 3
1973 At The Rainbow
1974 Concert Hamburg (Live Album)
1975 Mother Focus
1976 Ship Of Memories
1978 Focus Con Proby
1985 Focus (album scos în perioada de inactivitate a trupei=
1993 The Best of Focus: Hocus Pocus (Compilaţie)
2002 Focus 8
2003 Live In America (Album Live)
2004 Live At The BBC 1976 (Compilaţie Live)
2006 Focus 9 / New Skin

marți, 28 decembrie 2010

Inimi înzăpezite


Puse la păstrat departe de privirile fără de chipuri. Departe de gândurile lipsite de sentimente.
Iubiri sincere atunci când termometrul arată cu minus.

Viaţa merge mai departe...


Pe 29 noiembrie 2010 în Regatul Unit al Marii Britanii a fost haos din cauza la doi fulgi de zăpadă: în Anglia traficul a fost îngreunat şi în unele locuri chiar oprit din cauza zăpezii.
Scotia s-a numarat şi ea printre regiunile afectate cel mai mult. Aeroporturile din Edinburgh, Glasgow şi Aberdeen au fost închise timp de câteva ore pentru a se înlătura zăpada de pe pistă.
Ce îţi este şi cu vesticul ăsta fudul până în măduva oaselor, la noi este o obişnuinţă să vină zăpada şi să facem sporturi de iarnă spre locul de muncă şi F1+ în încercarea de a nu rămâne cu maşina blocată.
Dar tot răul spre bine, mai scăpăm şi noi de grăsimea adunată de Crăciun. Şi dacă ne gândim mai bine zăpada este bună şi pentru plămâni...

Dean Martin - Let it snow


luni, 27 decembrie 2010

Cartea de luni (XLVII) [Cinci săptămâni în balon]


Această carte a celebrului prozator francez Jules Verne a fost o reuşită încă din primele zile de la punerea în vânzare. Este primul roman în care Jules Verne adună ingredientele de succes care l-au făcut atât de cunoscut: poveşti pline de aventuri, descrieri geografice, istorice şi de tehnologie.
Cinci săptămâni în balon oferă cititorilor o viziune extraordinară asupra Africii, care înainte de a fi prezentată în carte nu era cunoscută europenilor.
Omul de ştiinţă Samuel Ferguson pune la cale o călătorie de cinci săptămâni pe continentul african, pentru a descoperi izvoarele Nilului. În acerastă expediţie îl însoţesc vânătorul Richard „Dick" Kennedy şi servitorul Joe.
Îşi pregătesc cu atenţie bagajul şi fiecare gram este luat în considerare şi este revizuit planul de zbor.
Călătoria în balonul cu aer cald, umplut cu hidrogen, începe în Zanzibar, cei trei străbătând apoi Lacul Victoria, Lacul Chad, Agadez, Timbuktu, Djenne şi St. Louis şi îndreptându-se spre Senegal, pe coasta de vest a Africii.
Fascinanta incursiune în continentul negru nu este lipsită de aventuri primejdioase ce ameninţă succesul expediţiei şi chiar pun în pericol viaţa celor trei curajoşi.
Fac coborâri pentru a se reaproviziona cu apă şi carne proaspătă. Salvează un preot care era să fie mâncat de canibali, acesta moare din cauza unei boli.
Lipsa de apă de deasupra deşertului, lipsa de combustibil, lipsa vântului şi niste păsari rătăcite care sfâşiau cu ciocul balonul. Servitorul Joe se aruncă din balon pentru ca prietenii lui sa poată lua altitudine. Doctorul Ferguson îl gaseşte după trei zile aproape mort de foame. Fac un foc pentru a umfla balonul. Ajung cu greu la cinci kilometri de destinaţie acolo sunt ajutaţi de un grup de francezi.

duminică, 26 decembrie 2010

Scrisoare adresată comuniştilor de azi...


De ce trageţi în noi?
Precum ultimii laşi
Ne închideţi orizonturile
Cu o libertate derizorie
Ce există doar în vorbele voastre de doi bani
Mintea voastră raţionalizează viaţa noastră
Legile voastre nu-s pentru noi
Sunt doar cuvinte fără de noimă
Puse acolo de o şleată de umbre
Visele voastre nu sunt şi ale noastre
Pentru noi sunt doar coşmaruri în alb şi negru
Gândurile voastre ne trezesc doar grimase
Ce sunt născute din repulsia faţă de voi
Lăsaţi-ne viaţa în pace!
Nu mai puneţi bir pe zâmbetele noastre!
Avem dreptul să gândim liber
Nu avem nevoie de vorbele voastre şchioape
Avem dreptul să urâm şi să iubim
Nici o lege nu ne poate îngrădi asta
Voi sunteţi doar viermii de pe cadavrul în putrefacţie
Noi suntem răsăritul şi apusul într-o zi de vară

© Costea Mircea

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Crăciun fericit!


Vouă celor care îmi vizitaţi blogul vă urez: Sărbători fericite, un Crăciun aşa cum vi-l doriţi, vă mulţumesc pentru vizitele de peste an şi pentru gândurile bune!

Elvis Presley - Silent Night

vineri, 24 decembrie 2010

Prietenos


De cum intră cineva pe poartă este primul care îl salută pe vizitator. Curios din fire cercetează atent plasele noului venit în speranţa unui cadou. Cei care îl cunosc îi aduc mici atenţi mulţumindu-i pentru că este cuminte.

joi, 23 decembrie 2010

Demn


Priveşte atent vizitatorii, pe unii îi mai latră prieteneşte... Pe alţii îi cunoaşte şi îi insoţeşte până la uşă primind drept răsplată nişte biscuiţi sau un os de la doamnele grijulii.

miercuri, 22 decembrie 2010

Oameni laşi


“O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuză. Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură. ” – Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă

Duke Elington-St Louis blues


Urma


Fiecare persoană îşi lasă urmele pe acest pământ mai mult sau mai puţin vizibile.
Unele ţin până ce apare primul soare sau prima ploaie care să le şteargă definitiv de pe această lume. Altele mai firave la început devin puternice odată cu trecerea anilor şi prind rădăcini în solul vieţii, unele chiar reuşesc să ducă în spate alte urme mai plăpânde ce sunt la început de drum.
Ultima categorie este cea la sfârşit de viaţă care trec din slăbiciunea carnală, umană, în cea astrală în care devin genii postum, căci extincţia este cea care îi face pe prietenii şi pe adversarii unui individ să emită gânduri pozitive pe aceeaşi lungime de undă. Astfel baricadele cad în faţa iahtului negru, aşa cum ne spunea Minulescu, el va duce la bord către zările lumii după ce va părăsi portul o încărcătură culturală bogată şi învechită asemeni vinului de Bordeaux.

© Costea Mircea

marți, 21 decembrie 2010

21 decembrie 1989


Douăzeci şi unu de ani de libertate impusă de alţii. Douăzeci şi unul de ani de minciuni şi nesimţire. Două decenii în care au distrus un întreg sistem şi comuniştii au rămas la putere în diverse forme.
Doar soarele mai aminteşte de acele vremuri şi frumuseţea lui nu ne-o poate opri nici un guvern cu ştate vechi la secu. Nici un mincinos ce băga navele în reparaţii la Anvers şi apoi le trimitea încărcate cu şpăgile lui.

Valeriu Sterian - Vino Doamne


luni, 20 decembrie 2010

Cartea de luni (XLVI) [Bătrânul și marea]


Ernest Hemingway a scris ultima operă cu adevărat importantă din cariera lui prodigioasă, Bătrânul şi marea reprezintă vârful creaţiei scriitorului prin sensurile profunde umane cât şi prin sobrietatea mijloacelor expresive.
Bătrânul Santiago este un pescar sărac dintr-un sat de pe coasta Cubei. Acesta se pregătește să iasă din nou in larg, la pescuit, după aproape trei luni în care a avut doar ghinioane.
“Singur într-o barcă pescuia bătrânul pe Gulf-Stream și trecuseră optzeci si patru de zile fără să-i cadă vreun pește. În primele patruzeci de zile îi ținuse tovărașie un băiat. Dar când s-a împlinit sorocul acesta și pește tot n-au prins părinții i-au spus băiatului, fără doar și poate, bătrânul e un salao, adică un om mai ocolit de noroc nici că se mai afla și, la porunca lor, băiatul a trecut pe altă barcă ce din prima săptămână a prins trei pești mari.”
În cea de-a optzeci şi cincea zi se prinde în undița bătrânului un pește spadă uriaș. Două zile şi două nopți durează lupta dintre om si pește care trage barca după el în larg. În sfârșit răpus, peştele spadă este prea mare pentru a putea fi ridicat la bord şi Santiago îl leagă de barcă lăsându-l în apă, pe drumul de întoarcere rechinii îl devorează cu toată împotrivirea batranului, acesta revine la ţărm epuizat aducând cu el doar scheletul peștelui. Această poveste este adoar în aparenţă simplă, ea reprezintă parabolă a condiției umane, a invincibilitații omului în faţa naturii. Santiago nu are doar o profesiune simplă, el îndeplineşte un destin : “Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar! Îl străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost facut.”
Lupta cu peștele simbolizează bătălia omului cu existența, încordare surdă, atunci când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriașul venit din adâncuri, înfruntarea pe față, uciderea peştelui sau la lupta cu rechinii, iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria şi măreția înfrângerii. Impulsul îl constituie câștigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesitaților materiale, dorința omului de a-și afirma propria valoare, ca justificare a existenței. Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă şi suferință : “Era prea frumos ca să dăinuie”, acesta este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Iar când își pune singur întrebarea: “Și ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: “Nimic. [...] Am ieșit prea în larg!”,
Forța și măreția omului constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă înfrânt, ci se pregatește de alta. “Bătrânul şi marea” se încheie cu planurile de viitor pe care și le fac Santiago şi băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin proiecte concrete, aparent mărunte, dar care prin însuși acest fapt dau senzația revenirii la viață.

Sărbătorile la români


Se cumpără două sau trei instalaţii cu luminiţe şi se instalează pe geamuri, apoi se caută un Moş Crăciun care să urce pe o scară în casă şi care se prinde de zid apoi se bagă toate în priză şi se aşteaptă sărbătorile cu nerăbdare.

Corul Madrigal - Adoration Of The Magic


duminică, 19 decembrie 2010

Matei Vișniec


S-a născut pe 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi. Copilăria și-a petrecut-o la Rădăuți și la Costileva, sat locuit de etnici ucraineni. Tatăl său era contabil, iar mama învățătoare. Familiei sale i s-a fi confiscat pământul pe care-l deținea și îl lucra.
Matei Vişinec este un poet și dramaturg de origine română ce activează în Franţa.
Atmosfera orașului natal din perioada copilăriei sale îi va inspira ideea piesei: Angajare de clovn.
A studiat istoria și filozofia la Universitatea din București și a fost membru al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu.
După ce se mută în Bucureşti acesta are acces la toate bibliotecile şi citeşte de la literatură clasică până la cea modernă. Inspirat de cărţi scrie texte despre prostia umană care îi sunt interzise de către cenzură. Între 1977 şi 1987 piesele de teatru scrise de Matei Vişinec circulă pe ascuns, poeziile sunt acceptate însă de regimul comunist. În 1980 îi apare la Editura Albatros, cartea de poezii La noapte va ninge. În 1984 îi apare la Editura Cartea Românească, volumul de poezii Înțeleptul la ora de ceai.
În 1987 fuge din România și cere azil politic în Franța, unde obține cetățenia franceză în 1993. Acum locuiește la Paris, unde este jurnalist la Radio France internationale, și colaborează la diferite alte reviste franceze.
După revoluţia din 1989, devine cel mai jucat dramaturg roman din ţară şi străinătate, îl depăşeşte pe Eugen Ionescu în popularitate în Franţa.
În 1992 este apreciat în Franţa cu piesa Caii la fereastră apoi la la Bienala de Teatru din Bonn îi este apreciată piesa Angajare de clovn.
Piesele lui s-au jucat şi se joacă în Franţa în teatre celebre precum: Théâtre de l'Est Parisien, Théâtre du Guichet Montparnasse, Théâtre du Rond-Point, Studio des Champs-Elysées.


Omul Matei Vişinec are ca pasiune literatura pe care a citit-o, încă din copilărie. Este îndrăgostit și influențat de Franz Kafka, Fiodor Dostoievski, Edgar Allan Poe, Lautréamont, Jorge Luis Borges, Anton Pavlovici Cehov, Samuel Beckett. Iubește suprarealismul, dadaismul, teatrul absurdului sau grotescului, literatura fantastică, realismul magic al romanului latino-american, teatrul realist anglosaxon și urăște realismul socialist.

Piesele lui de teatru cele mai importante:

*Les chevaux à la fenêtre (Caii la fereastră)
*Attention aux vieilles dames rongees par la solitude (Atenție la bătrânele doamne roase de singurătate)
*Le roi, le rat et le fou du roi (Regele, șobolanul și nebunul regelui)
*Theatre decomposee ou, L'homme-poubelle (Teatrul descompus sau Omul-pubelă)
*Petit Boulot pour vieux clowns (Angajare de clovn)
*Du pain plein les poches (Buzunarul cu pâine)
*Paparazzi, ou, La chronique d'un lever de soleil avorte (Paparazzi sau cronica unui apus de soare avortat)
*Trois nuits avec Madox (Trei nopți cu Madox)
Mais maman, ils nous racontent au deuxième acte ce qui s’est passé au premier (Bine, mamă, da' ăștia povestesc în actu' doi ce se-ntâmplă-n actu întâi)
*Mais qu'est-ce qu'on fait du violoncelle? (Si cu violoncelul ce facem?)
*Comment pourrais-je etre un oiseau? (Cum aș putea fi o pasăre?)
*Le dernier Godot (Ultimul Godot)
*Histoire des l'ours panda racontee par une saxophoniste (Istoria urșilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt)
*L'histoire du communisme racontee aux malades mentaux (Istoria comunismului povestită pe înțelesul bolnavilor mintali)
*Lettres aux arbres et aux nuages (Scrisori către arbori și nori)
*Mansarde à Paris avec vue sur la mort (Mansardă la Paris cu vedere spre moarte)
*Richard al III-lea nu se mai face sau Scene din viața lui Meyerhold
*Hotel Europa

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Atunci când seara s-a apropiat


"Am plecat cu paşi mărunţi către casă, călcăm zăpada cu atenţie şi ne amintim de omătul de acum douăzeci de ani.
La fel precum în prima zi te ţin de braţ şi mergem pe drumul vieţii. Anii au trecut peste noi şi sentimentele noastre au rămas intacte şi chiar dacă veniturile noastre sunt precum o ploaie de vară, iubirea noastră a evoluat şi astăzi este mai puternică decât ei care ne consideră expiraţi şi ne scumpesc lunar viaţa.
Chiar dacă nu o să mai avem bani decât de o cană cu ceai să ştii că o să o împart cu plăcere cu tine dragul meu.

A ta iubită pe vecie, X"


"Iubita mea, este încă o iarnă pe care văd alături de tine şi asta mă face să mă simt special. Numărăm împreună paşii pe drumul vieţii şi sunt mândru că port în suflet asemenea sentimente faţă de tine.
Ştiu că vremurile tind să distrugă oamenii şi să îi facă roboţi fără de suflete şi că în trecerea noastră prin viaţă am avut şi multe colţuri de străzi dar sunt mândru că am reuşit să trec alături de cea mai frumoasă femei. Sunt mândru că astăzi pot să spun Noi şi nu eu, precum spuneam şi în prima zi când te-am cunoscut.

Pentru femeia care mi-a făcut zilele înorate să devină însorite, Y"

Am acoperit ruinele


Am venit pe neaşteptate într-o seară şi am făcut tot oraşul alb. Dimineaţă oamenii şi-au curăţat maşinile, unii mai întârziaţi şi-au bătut covoarele profitând de generozitatea mea, copiii au fost cei mai fericiţi de cadoul meu, unii au luat zăpadă şi acasă să le arate şi la părinţi.


Pe ruinele din oraşul acesta le-am pregătit pentru Crăciun şi le-am pus ghirlande albe pe crengile pomilor crescuţi în interiorul lor.
Cine sunt eu? Mă ştiţi cu toţi încă de mici, încă de la primii paşi, mi-aţi pus şi un nume: Iarna.

Antonio Vivaldi - Iarna


vineri, 17 decembrie 2010

Amintiri de astă-toamnă


Somnoroşi ne-am trezit cu iarna la uşă, în unele locuri din ţară zăpada atinge chiar şi un metru, nu-i bai pentru că face aerul mai curat şi plămânii mai sănătoşi.
Pastelurile au rămas în urmă şi cum spunea cineva: "Mi-ar plăcea să existe două anotimpuri: primăvara şi toamna."
A venit timpul non-culorii şi al oamenilor de zăpadă, al viselor şi al caselor ce fumegă în zare, al copiilor şi al celor care le place acest anotimp.

Semafoarele de pe Strada Berzei


Astă vară funcţiona doar semaforul mare pentru maşini cele pentru pietoni erau deja într-o bine meritată vacanţă de sărbători luată cu mult timp înainte.

Au trecut lunile şi enervat de situaţie fratele cel mare şi-a luat şi el adio de la şoferi şi a emigrat.
La sfârşit de an operaţia vraciului cu diplomă de medic a eşuat. Încă o zonă din Bucureşti nu are semaforizare şi zăpada acoperă craterele din asfalt. Mă întreb: de ce să mai plătim impozite şi poliţe de asigurări dacă lor li se rupe de noi?
Până când se va gândi cineva să înlocuiască două becuri din semafor circulaţia se va face pe baza regulii de aur din această ţară: cine încalcă legea este premiat.
Pietonii din zonă sunt forţaţi să încalce legea şi să înoate prin marea de maşini iar majoritatea şoferilor ce trec prin zonă merg pe principiul: nu am semafor am prioritate, uitând că dacă se află şi un semn ce indică trecerea pentru pietoni, pietonul are prioritate.
Pe tovarăşul, pardon, nenea medicu’ care între două şpăgi, pardon operaţii, mai trece şi pe la Primăria Capitalei îl sfătuiesc să se ducă învârtindu-se, a nenonorocit două spitale nu era necesar să deconecteze de la aparate o Capitală şi aşa sufocată.

Iarna


Iarna a acoperit pământul
Şi acum bate iară vântul
Fulgii cad acum din cer
Într-un infinit mister

Frigul a înghetat natura
De îti îngheaţă chiar şi gura
Vântul bate în rafale
Numai satul îi stă în cale

Casele parcă sunt aşezate
La un loc acum toate
De o mână parcă puse
Într-un joc anume prinse

Vântul a încetat acum
Să mai bată în a lui drum
Doar zăpada încă curge
Şi natura ea o ninge

Liniştea-i netulburată
Şi inundă zarea toată
Cuprinzând-o în mister
De aici şi până la cer

A încetat acum să ningă
Totul pare ca o oglindă
Ceasul parcă a stat în loc
Nu mai ninge chiar deloc

Şi din departare în drum
Nişte puncte apar acum
Sunt copii ce vin încoace
Vin la vale să se joace

Preschimbând liniştea pustie
Într-un glas de bucurie
Clipele sunt infinite
Toate par nebănuite

Începe acum săniuşul
Se încinge derdeluşul
Au uitat acum de frig
Totul pare infinit.


Dar e iarnă, un mister,
Şi afară iar e ger
Noaptea încet se lasă acum
Îsi croieste iară drum.

A început din nou ninsoarea
Vântul bate iar cărarea
Noaptea stăpânire a pus
Şi întreg satul a apus.


PS: Această poezie a fost scrisă pe data de 01~II~2001. Este prima poezie scrisă de către mine. Aveam pe atunci multe influeţe şi mă apropiam cu paşi mari de vârsta de nouăsprezece ani.

© Costea Mircea

joi, 16 decembrie 2010

Ceaţă peste Herăstrău


A venit iarna cu paşi repezi peste noi. Mulţumesc Arcadiei pentru pachetul cu zăpadă!
Dimineţile sunt triste şi băncile sunt din ce în ce mai singure.

Ultima partidă de şah


Albele mele mor una câte una
În faţa invadatorului negru
Regina mea este nebună
Şi fuge cu nebunii de negru

Pionii sunt beţi şi se distrează cu femei
În timp ce casele le sunt ocupate
De armata în doliu ce flutură steagul
Unui coşmar fără de margini

Caii îmi sunt morţi de o lună
De când nebunii i-au otrăvit
Cu vanitate şi nepăsare
Apoi s-au stins şi ei din prostie

Am rămas doar eu într-un palat
Cu turnurile prăbuşite peste mine
Sunt ultimul prizonier de aici
Ce vede apusul însângerat

© Costea Mircea

miercuri, 15 decembrie 2010

Monumentul şi copiii


“…
Puştiul din centru:
- Am o idee, hai să ridicăm gheaţa din fântână şi să o spargem…
Hai, ce te uiţi la mine?
*I se adresează puştiului din dreapta.*

Puştiul din dreapta:
- Bine, acum vin…
*După mai multe încercări nereuşite.*
- Nu pot, îmi pare rău!

Puştiul din centru:
*I se adresează fetiţei.*
- Hei, tu de ce stai?

Fetiţa:
- Acum, acum vin…

Puştiul din centru:
*Se duce în dreapta.*
- Uite, eu iau de aici şi tu iei din partea ta…

Fetiţa
*Încearcă să o ridice.*
- Stai, stai, se rupe şi nu putem să o ducem pe toată.

Puştiul din centru:
*Făcând pe bărbatul.*
- Ascultă de mine că eu sânt bărbatul.

Fetiţa:
*Supărată.*
- Eu nu mă mai joc, mă duc acasă, rămâi tu joacă-te cu gheaţa!
...”

marți, 14 decembrie 2010

Leapşa de la Arcadia


Am primit leapşa de la Arcadia:

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât la lecturat?
Da, în Australia – ţara contrastelor de Maria Roşca am ţinut surprizele cu fotbalişti de la Campionatul Mondial din 1994 din USA. În 2004 am reuşit să o citesc...
În unele carţi mai puneam diverse fotografii, la îndreptat, şi acolo rămâneau cu anii.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?
Da în 2005 Florile Răului de Baudelaire, reciproca a fost valabilă şi la ea la recomandarea mea a citit Portretul lui Dorian Gray.

3. Aţi avut prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?
Da, şi încă mai am, nu îmi plac cărţile scrise de Sandra Brown, J. K. Rowling şi Paulo Cohelo.

4. Care e, pentru voi, Cartea şi ce vă inspiră ea?
Cutia neagră de Amos OZ. Este o carte care dă o altă valenţă viziunii mele despre cum se scrie o carte, un roman captivant şi plin de slăbiciuni şi vanităţi umane.

Leapşa merge la Anima, David, Liu’, Maricika, Pandhora, Sophia şi la cine mai doreşte…

luni, 13 decembrie 2010

Cartea de luni (XLV) [Faust]


Johann Wolfgang von Goethe a scris o carte remarcabilă numită Faust.

În camera de studiu a lui Faust, câinele acestuia se transformă în Mephisto. În momentul acela Faust se hotărăşte să facă o înţelegere cu diavolul. Mephisto îi îndeplineste toate dorinţele pe care le are Faust atat timp cât diavolul este pe pământ, în schimb Faust a promis că îl va servi în Iad.
În perioada în care Mephisto îl serveşte pe Faust, acesta este fericit cu absolut tot ce îi oferă diavolul şi va dori ca timpul să rămână pentru totdeauna în locul acela plin de desfrânări.
Diavolul doreste ca Faust să semneze un pact cu propriul sânge, Faust se plânge că Diavolul nu are încredere în cuvântul său de onoare. La final Mephisto câştigă şi Faust semnează pactul cu o picatură din propriul sânge. Faust are de făcut câteva călatorii apoi se întalneşte cu Margaret. Faust se simte atras de aceasta şi împreună cu cateva bijuterii şi cu ajutorul Diavolului o aduce pe Margaret în braţele lui.
Faust o seduce pe Gretchen, iar aceştia au o relaţie. Mama lui Gretchen moare datorită otrăvii administrată de Gretchen deoarece aceasta vrea să obţină puţină intimitate pentru ea şi Faust.
Gretchen descoperă că este însărcinată. Fratele lui Gretchen îl acuză pe Faust şi îl provoacă, acesta moare pentru că Diavolul în protejază pe Faust. Gretchen îşi îneacă copilul din flori şi este condamnată pentru omor. Faust încearcă să o scape pe Gretchen de la moarte, încercând să o scape pe aceasta din închisoare. Aflând că nu poate să o scape, Faust şi Diavolul fug din închisoare, moment în care din ceruri se aude o voce care le spune acestora că Gretchen va fi salvată.
Faust se trezeşte într-un tinut al zânelor, pentru a iniţia noi cercuri de aventuri şi de propuneri. Piesa are cinci acte, relativ izolate unele de celelalte, fiecare dintre ele având teme diferite.
În final Faust ajunge în Rai, din cauză că pierduse numai jumătate din pariu.
Pe tot parcursul părţii întâi, Faust ramane nesatisfăcut; concluzia tragediei şi rezultatul pariului este dezvălui în partea a doua . Prima parte repezintă „lumea cea mica” şi toată acţiunea are loc în camera de studiu a lui Faust, în partea a doua acţiunea se petrecere în exterior: „în lumea cea largă”.

Charles Gounod - Vals din Faust

Str. Popa Tatu Nr. 60


Prin Bucureşti dacă eşti străin şi te rătăceşti poţi schimba imaginile în doar câteva secunde: de la grotesc la arhitectură de calitate, de la case cochete la ruinele ce odinioară erau case frumoase.
Dacă porniţi din apropriere de Grădina Cişmigiu şi o cotiţi pe Strada Luigi Cazzavillan, apoi o luaţi în stânga pe Strada Transilvaniei, până daţi de Strada Popa Tatu, acolo la Nr. 60 se află această casă. Drum lejer pe jos...cam 10-15 minute.
Pe strada asta am găsit o casă de muncitori dintr-un cartier fost muncitoresc, nu mă refer la cei din epoca comunismului, una dintre ultimele rămase în picioare şi păstrată în forma iniţială, intrarea în casă se face pe nişte scări ce au ca terminaţie câte un leu de o parte şi de alta a lor. Nu are o arhitectură care să iasă în evidenţă dar rămâne una dintre casele vechi ce păstrează aerul acelei epoci apuse prea devreme. Astăzi adăposteşte o Cooperativă de producţie textile.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Piesa de teatru 2



Am muncit la ea un an şi în sfârşit după multe adăugiri şi corectura finală este gata. Îmi place să spun despre ea că este dubioasă… : ))
Dramaturgia mea a ajuns la final, cel mai greu moment, poate de asta Gogol şi-a aruncat al doilea manuscris din Suflete moarte în foc, dar comparaţia este prea exagerată căci el este mare şi eu sunt mic.
Pe 13 noiembrie vă invitam să vă spuneţi părerea despre ce titlu aţi alege dacă aţi scrie o piesă de teatru, vă dădeam atunci trei subiecte pentru ea: lumi paralele, inechitate socială şi noapte. Recunosc că am omis şi timpul…

Un scurt fragment din ea:

“*Din dreapta intră Povestitorul, de cum se zăreşte începe să vorbească.*
- Am nevoie de o lampă. Oare mi-o poate oferi cineva? Vreau ca această lampă să îmi lumineze paşii şi să mă facă să găsesc drumul corect ce mă duce acolo unde aştept de atât timp.
Istoria locului acesta este scrisă cu paşii mei însângeraţi. Am marcat cu sângele meu toate potecile care nu au fost bune şi care la final mi-au oferit doar grimase de neputinţă şi uneori ca premiu lacrimi. Din păcate potecile care nu sunt bune sunt din ce în ce mai multe şi se întind cu o progresie care l-ar lăsa cu gura căscată chiar şi pe cel mai mare matematician.”

© Costea Mircea

vineri, 10 decembrie 2010

29.04.2007


Am umblat printre amintiri şi mi-am adus aminte de anul 2007.

Este o dimineaţă însorită de primăvară. Ceasul de-abia a făcut ochi şi arată ora 7:30 AM, păsările încă dorm la ora asta...
În Gara de "Est", este forfotă mare şi zgomotul ne alungă şi ultima urmă de somn ce ar fi vrut să ne cucerească precum pe ultimele redute.
La ora 8:15 AM, trenul nostru se urneşte din loc cu o întârziere de treizeci de minute.
Unul dintre cele mai lungi drumuri cu trenul. Am fost în Baia Mare, am fost în Bistriţa, am ajuns chiar şi în Reşiţa, însă acest drum mi s-a părut cel mai lung parcurs vreodată dar şi cel mai frumos drum făcut pentru a-mi petrece ziua de 1 mai...
Imaginea este din Eforie Sud şi mi-a amintit de drumul parcurs atunci când lumea era altfel. Au trecut trei ani şi viaţa s-a schimbat şi mulţi dintre noi ne-am schimbat în sens negativ.
Primul drum al meu în Vama Veche, mi-am adus aminte de el, la întoarcerea în Bucureşti am simţit că acest loc se va degrada şi se va umple de persoane cu un caracter dubios. Cei doi ani ce au urmat mi-au confirmat că nu m-am înşelat. Astăzi am ales alte locuri unde să scap de mulţimea avidă de a face cât mai mult zgomot şi mizerie. Asta până o să apară şi ei şi o să intru iar în febra căutărilor...

Vama Veche - Omul Plajei


joi, 9 decembrie 2010

În aşteptare


După ce soarele a apus preţ de câteva minute cerul a rămas precum în imagine.

CHICK COREA


Aprilie...

Soarele apune şi păsările privesc liniştite către el.

Mai încolo un copac priveşte şi el către zare vrând să îşi ia la revedere de la soare, mâine poate fi mai rău...

miercuri, 8 decembrie 2010

Primăvară decembristă III


Roşul a fost la putere şi lăsat în urmă o noapte senină. O imagine pentru cei care asteaptă să scape de troiene.
La final o melodie veche şi frumoasă :).

Compact - Trenul Pierdut


Primăvară decembristă II


Privind în zare oamenii s-au pregătit să întâmpine primăvara cu braţele deschise.
Privind în calendar au avut o mare dezamăgire.
Peste ceva timp imaginile astea or să fie amintiri şi nonculorile o să fie la putere.

Primăvară decembristă I


S-a încăpăţânat vremea din Bucureşti şi din împrejurimi să se opună tradiţiei ultimilor ani când temperatura depăşea cu greu 5 grade celsius. Astăzi au fost cinsprezece grade şi orasul a înverzit deşi Crăciunul se apropie cu paşi repezi, doar două săptămâni şi un pic ne despart de el.

marți, 7 decembrie 2010

Istoria muzicii de calitate. Episodul XII (Judas Priest)


Judas Priest este o trupă din Regatul Unit al Marii Britanii. Trupa a fost înfiinţată în anul 1969 în Birmingham.
Formaţia şi-a câştigat recunoaştearea drept una dintre cele mai bune trupe de Heavy Metal din lume şi a primit denumirea de "Metal Gods", după un cântec cu acelaşi nume.
De la începuturi şi până astăzi formaţia a vândut peste 40 de milioane de albume în întreaga lume.
Denumirea trupei vine de la o melodie interpretată de Bob Dylan, Balada lui Frankie Lee şi Judas Priest.
KK Downing şi Ian Hill se cunoşteau încă din copilărie şi au făcut aceiaşi scoală împreună din West Bromwich. , la adolescenţă cei doi au pasiuni muzicale comune: Jimi Hendrix, The Who, Cream, The Yardbirds.
Formaţia iniţială a fost cumpusă din: Al Atkins (solist), Ernie Chataway (chitarist), Bruno Stapenhill (Bass-ist) şi John Partridge (Baterist).
În 1970 chitaristul Ernie Chataway şi bassist-ul Bruno Stapenhill părăsesc formaţia şi sunt înlocuiţi cu cei doi prieteni din copilărie Kenneth 'K.K.' Downing (chitară) şi Ian Hill (bass).
John Partridge rezistă doar un an şi este înlocuit cu bateristul John Ellis care rezistă doi ani fiind înlocuit în 1971 cu Alan "Skip" Moore.
În 1974 formaţia mai adaugă încă un chitarist Glenn Tipton, pentru prima dată după cinci ani de existenţă având doi chitarişti.
În 1973 din cauza problemelor financiare solistul Al Atkins şi bateristul Alan Moore părăsesc formaţia, Moore va reveni în 1975 dar va părăsi definitiv formaţia în 1977.
Formaţia a activat până în 1974 în cluburi din Birmingham şi în aproprierea oraşului, trupa fiind mai mereu în deschiderea unor formaţii de genul: Budgie, Thin Lizzy şi Trapeze.
Ian Hill căuta insistent un solist pentru formaţie şi la insistenţele unei femei din apropriere de oraşul Walsall, acesta având o relaţie cu aceasta, l-a chemat la probe pe fratele ei Rob Halford, acesta este şi astăzi solistul formaţiei. Noul solist l-a adus pe John Hinch, alături de aceasta lucrase înainte în trupa Hiroshima. Hinch rezistă ca baterist până în 1975 şi în locul lui revine Alan Moore.
Bateriştii se schimbă pe bandă rulantă până în 1989: în 1977 Simon Phillips îl înlocuieşte pe John Hinch, dar la finalul anului va părăsi formaţia, James Leslie "Les" Binks vine la finalul anului 1977 dar rezistă până în 1979, în 1979 Dave Holland îi ia locul lui Binks dar în 1989 pleacă şi el, în 1989 Scott Travis se alătură formaţiei şi activează şi astăzi.

Formaţia actuală are următoarea componenţă: Rob Halford (solist), Glenn Tipton (chitarist), Kenneth 'K.K.' Downing (chitarist), Scott Travis (baterist)

Discografia lor arată aşa:

1974 Rocka Rolla
1976 Sad Wings Of Destiny
1977 Sin After Sin
1978 Stained Class
1978 Killing Machine/Hell Bent For Leather
1980 British Steel
1981 Point Of Entry
1982 Screaming For Vengeance
1984 Defenders Of The Faith
1986 Turbo
1987 Priest...Live! - Album Live
1988 Ram It Down
1990 Painkiller
1997 Jugulator
1998 '98 Live Meltdown - Live Album
2001 Demolition
2003 Live In London - Live Album
2005 Angel Of Retribution
2008 Nostradamus
2009 A Touch Of Evil: Live - Live Album

PS: Din păcate anul viitor va fi ultimul an pentru această formaţie înainte de retragere. Pe site-ul oficial apar următoarele date despre ultimul turneu din cariera trupei Judas Priest, programat pentru vara anului 2011:
9 iunie Suedia Rock Festival, Suedia
11 iunie Sauna Festival, Finlanda
17 iunie Copenhell Festival, Copenhaga, Denemarca
19 iunie Hellfest, Nantes, Franţa
22 iunie Gods of Metal Festival, Milano, Italia
25 iunie Graspop Festival, Belgia
23 iulie HIgh Voltage Festival, Londra, UK
5 august Wacken Festival, Germania


luni, 6 decembrie 2010

Cartea de luni (XLIV) [Cartea nunţii]


George Călinescu este o personalitate remarcabilă culturii române, s-a remarcat ca prozator, poet, critic şi istoric literar.
Prin apariţia primului său volum, Cartea nunţii în 1933, George Calinescu a eliminat idea lansată de Titu Maiorescu, că un critic literar este incapabil să scrie proza de ficţiune, domeniul pe care l-a abordat, aşa cum mărturiseşte, din cel puţin două motive: "Pe de o parte de a mă recrea, pe de alta de a face un exerciţiu minor în vederea unei plănuite opere epice."
Romanul începe prin relatarea detaliată a stărilor provocate personajului principal, Jim, de disconfortul călătoriei cu trenul: tehnica detaliului înregistrează aspectul canapelelor, mirosul încins şi atmosfera sufocantă din compartiment, autorul descrie elemente minore cu fineţe.
Titlul Cartea nunţii, este definit de lirismul romanului, ca temă centrală este eternul sentiment de iubire ce se maniferstă reciproc între tânărul proaspăt Doctor în litere, Jim Marinescu şi absolventa de liceu Vera Policrat, sentimentul se împlineste prin casătorie.
Tema romanului ilustrează, în principal împlinirea în plan erotic a cuplului Jim Marinescu şi Vera Policrat, ne este prezentată o radiografie a şcolii româneşti în perioada interbelică, accentul cade pe relaţia elev - profesor. Cartea reliefează, prin contrast, societatea modernă, în plin proces de civilizaţie care învinge definitiv colecţia de babe ramolite şi fete batrâne din capitolul: Casa cu molii.
Cartea nunţii este structurată pe trei planuri care se întrepătrund şi se determină reciproc. Pe primul plan apare poemul iubirii şi căsătoria lui Jim cu Vera, în al doilea plan se conturează imaginea şcolii românesti prin relaţia elev - profesor în perioada dintre cele două războaie mondiale, în ultimul plan, al treilea, apare aceeaşi epocă istorică care este prezentată cititorului din punct de vedere al înnoirilor, civilizatiei şi progresului în plan social, economic, tehnologic...
Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derularii lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, deschis, casele, străzile, locurile din Bucureşti şi unul imaginar, închis, din care ies la suprafaţă trăirile interioare şi gândurile personajelor.

PS: Pentru cei care nu găsesc cartea am găsit pe Trilulilu piesa de teatru.
George Călinescu - Cartea nunţii


duminică, 5 decembrie 2010

Roxana Constantinescu


Multe ştiri cu persoane ce sunt non-valori fac subiect de prima pagină în România.
Eu vă prezint o ştire cu o româncă care ar trebui să fie pe prima pagină într-o presă corectă din punct de vedere al calităţii de jurnalist:

Roxana Constantinescu s-a născut la Bucureşti în anul 1980.
Este o cântăreață română de operă și lied cântând cu precădere în registrul vocal de mezzosoprană.
În prezent este Roxana Constantinescu solistă a Operei de Stat din Viena. Debutul pe celebra şcenă s-a produs pe data de 7 septembrie 2007 în opera Flautul fermecat (Die Zauberflöte), de Wolfgang Amadeus Mozart.
În copilărie a fost membră a Corului de copii Radio al Societatăţii Române de Radiodifuziune.
În 2001 a fost premiată la Viena în cadrul concursului Jugend und Musik.
A studiat canto la Universitatea Națională de Muzică din București și a absolvit în anul 2003 ca ca șefă de promoție.
În anul 2003 a ajuns în semifinala concursului Wettbewerb Neue Stimmen organizat de fundația Bertelsmann din Germania.
A primit o bursă Erasmus, la Hochschule für Musik und darstellende Kunst din Viena.
Roxana Constantinescu este membră a Bayerische Theaterakademie (Academia de Teatru din Bavaria)și a obținut pentru anul de studii 2004/2005 o bursă a Deutscher Akademischer Austauschdienst.
Din 2005, este bursiera a Fundatiei "Yehudi Menuhin" in programul Live Music Now.
În anul 2004 a luat premiul III la concursul internațional de canto Tito Schipa, din Italia.
În anul 2005, la Concours de Chant Verviers (Concursul de canto din Verviers, în Belgia), iar în România a cîștigat concursurile Ionel Perlea și Mihail Jora.
În cadrul concursului internațional de muzică organizat în anul 2006 de Radiodifuziunea din München (ARD), mezzosoprană Roxana Constantinescu a câștigat premiul al II-lea la secțiunea lied vocal simfonic.
În septembrie 2006 castigă în cadrul Concursului International de Canto "Helga und Paul Hohen" desfăşurat la Köln.
Anul acesta a fost nominalizată la Grammy pentru Best Orchestral Performance.

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Cristi Iacob


Un actor de care trebuie să fim mândri.
A reuşit să îi ia faţa lui Nicolas Cage, publicul feminin din România l-a preferat pentru pentru poze în detrimentul actorului american.

Monumente în pericol (IX) Fabrica de bere Bragadiru


În 1866, Iancu Stefanescu îi lasa lui Dumitru Marinescu Bragadiru întreaga afacere după ce mulţi ani Bragadiru a fost ucenicul lui Ştefănescu, acesta cărând apă cu cobilita din Dambovita pentru racheria lui Stefanescu.
Dumitru Marinescu Bragadiru reuşeşte să intuiască în timpul Războiului de Independenţă nevoia ţării de alcool şi ia pe datorie de la greci rachiu pentru soldaţii români şi spirt pentru spitale. În scurt devine al doilea om ca bogăţie din România.
În 1877, la 35 de ani, reuşeşte să cumpere un teren de 10 hectare cuprins azi între Calea Rahovei şi bulevardul George Cosbuc, unde ridică cea de-a treia fabrică de bere din Bucureşti, făcându-le concurenţă singurilor producători de la acea vreme: nemţii Luther şi Oppler.
Ziarele vremii scriu că în 1901 fabrica lui Bragadiru avea dotări de ultimă oră şi producea peste trei milioane de litri de bere, comparativ cu numai două milioane cât scoteau fabricile nemţilor. Fabrica respecta normele occidentale ale vremii fiind a treia din Europa ca producţie de bere.
Bragadiru a donat Primăriei din Bucureşti două hectare din terenul lui pentru construirea Bulevardului Coşbuc de azi, şi a construit pe cheltuiala lui primele linii telefonice din România, cu stâlpi de telegraf ce făceau legătura între fabrica din Bucuresti şi moşia de la Bragadiru.
Bragadiru a refuzat să intre în politică, în ciuda ofertelor ce i s-au făcut de-a lungul timpului de a candida pentru Camera sau Senat. I s-a oferit şi postul de ministru al comunicaţiilor, dar l-a refuzat, preferând să-şi vadă de afaceri şi de actele de caritate: a trimis la studii în străinătate numeroşi studenţi, în încercarea de a crea o clasă de tineri pricepuţi în comerţ, agricultură şi horticultură.
Instalarea comuniştilor a dus la spargerea de pe de pe frontispiciul fabricii cu ajutorul barosului a numelui Bragadiru şi la transformarea Colosseumului în Casa de Cultură Vladimir Ilici Lenin.
Fabrica a fost privatizată în 1998, prifitând de scăpările legilor. Statul a vândut fabrica în 1999 unui investitor străin care era obligat să bage în reconstrucţia fabricii bani, în acte suma încasată de către stat este de 700.000 de dolari deşi este de trei ori mai mare. Primarul de atunci, numit şi “unchiul Fester”, s-a îmbogăţit de pe urma afacerii necurate.
Investitorul nu a mai dat nici un semn şi fabrica de bere Rahova şi-a concediat angajaţii şi astăzi fabrica este o ruină.

vineri, 3 decembrie 2010

Citeşte o carte!


Eu recitesc Ocean Mare de Alessandro Baricco. O carte care mi-a lăsat dorinţa de a o reciti după ce am închis cartea.
Voi ce citiţi acum?

Paraziţii - Instigare la cultură

Show Urban


Balet stradal într-o zi ploioasă.



joi, 2 decembrie 2010

Nimic (Doar cercuri...)


Doar cercuri în găurile din asfalt,
Doar vise colorate ce au ajuns cenuşii
Doar gânduri pierdute pe străzile
Ce nu duc niciunde şi atunci când duc
Zidul se închide în faţa lor

Plumburiul ce cade peste pietonii
Ce se aventurează pe aici
Maşini ce muşcă cu sete
Din bordură ori din stâlpi
Dorind să îşi astâmpere setea crescândă

Doar cercuri ce au înşelat legile geometriei
Şi şi-au făcut propria lege:
O lege plină de venin şi ură crescândă
O lege scoasă din cazanul cu zmoală
O lege ce a bagat diavolii în şomaj

© Costea Mircea

miercuri, 1 decembrie 2010

Vis de decembrie


Vis de iarnă la început de decembrie, un oraş transformat în patinuar. Lapoviţă căzută peste copaci, temperaturi sub zero. Oameni mai grăbiţi ca niciodată. Capitală cu străzile golite de frigul de afară.


PS: La mulţi ani România!

Un zâmbet


Un vis însorit într-o zi ploioasă. O privire caldă într-o zi cu vânt şi frig.

Chopin