Cartea de luni (LI) [În văpaia lunii]

Fănuş Neagu descria scrierile sale aşa:
“Proza trebuie să fie istorie şi timp condensat:
Trebuie să lupte pentru înfrîngerea mizeriei şi biruinţa visului. Dar ca să izbuteşti să faci aşa ceva e nevoie, după cum spune Camus, să-ţi acorzi încredere şi să lucrezi pînă la istovire.
Eu trăiesc cea mai fascinantă luptă,
aceea de a deveni un scriitor bun.
Scriitor sînt, dar trebuie să fiu unul cu adevărat bun, alminteri nu merită să ţin creionul în mînă.”
Autorul aduce în ochii cititorului o lume uitată demult de orăşeanul ce aleargă după supravieţuirea zilnică.
Încă de la primul rând Fănuş Neagu ţese plase, inofensive, în care să îl prindă pe muşteriul care s-a înduplecat să cumpere această carte. O lume colorată care se naşte odată cu prima zi a lunii martie şi se duce să doarmă odată cu ultimul galop al calului de lemn din ultima poveste.
Maestrul Fănuş Neagu ne aduce umil pe tava Literaturii Române, 27 de poveşti care mai de care mai captivante şi mai însufleţite de personaje simple dar inteligente asemeni tăranului roman din care au răsărit marile valori ale României.
Fiecare personaj are propria personalitate care îl face să lupte pentru deveni personajul principal al cărţii, majoritatea însă sfârşesc mai tragic decât au început în primele rânduri ale capitolului lăsând în urma lor un val de tristeţe sau de nervozitate întinsă la maxim asemenea unui elastic ce şi-a depăşit cu mult punctul de întindere şi acum tinde să se împartă în două părţi distincte.