Încă o zi

Seara mistuieşte ziua de ieri cu o putere greu de imaginat. Când suntem mici credem că putem să ţinem timpul în mână şi să îl rotim după bunul plac pe inelar. După ce facem primii paşi mai departe de colţul străzii, născută din speranţele copilăriei noastre, ne dăm seama că timpul ni se scurge printre degete precum o bucată de gheaţă lăsată un timp în soarele verii.
Spre vârsta tinereţii în avântul dat de viaţă ne petrecem anii sperând că nimeni nu ne poate da jos din vârful piramidei şi împrăştiem în jurul nostru o ură amară născută din verdele dat de fierea ce se află în plină efervescenţă a vieţii.
La maturitate ne agăţăm precum ocnaşul de fiecare rază de soare din celulă sperând că putem să adunăm în clasorul nostru măcar o secundă pe an, pe care să o folosim după bunul plac. Bătrâneţea însă ne loveşte atunci când suntem mai puţin pregătiţi şi ne pune piedică lăsându-ne sleiţi de puterea care odinioară ne făcea statui din marmură, ce ironie a sorţii - chiar şi statuile se macină odată cu trecerea anilor, în final ajungem să ne drămuim fiecare pas făcut prin zăpada intrată într-o seară în cămăruţa noastră, intrată fără să bată la uşa anilor noştri.
Doar zgomotul uşii dată cu forţa de perete de vântul iernii ne va face să sperăm că primăvara a venit să ne viziteze în căminul îngălbenit de atâtea măcinări interioare.

© Costea Mircea