Cartea de luni (LVI) [Idiotul]

Romanul Idiotul, de F.M. Dostoievski, a fost publicat în 1868, el face parte din seria Russky Vestnik, la Sankt-Petersburg, fiind unul unul dintre cele mai ciudate romane ale scriitorului.
Dialogurile din carte posedă un caracter insinuant, dezbătând uneori problemele sociale ale vremii şi reuşind să stabilească tipologia personajelor şi relaţiile dintre ele.
Dialogul dintre personaje ajută să creeze echilibru în carte, personajul principal este prinţul Lev Nikolaevici Mîşkin, singur precum un vârf de munte. El se raportează şi se învârte totuşi în jurul personajelor secundare pe care le foloseşte în drumul său: Semion Parfionovici Rogojin, Nastasia Filippovna, Aglaia Ivanovna Epancin.
Prinţiul Mîşkin este greu de plasat între extreme . Dostoievski foloseşte introducerea lui Mîşkin în înalta societate rusă drept contrast între bine şi rău: societatea materialistă laudă calităţile lui Mîşkin şi vrea să îl pună în lumină dar nu îi poate face favoruri . Rogojin iubeşte cu tot sufletul, din cap până în tălpi, dar iubirea lui ucide, fiind cea care prevesteşte o crimă.
Nastasia este forţată să se alieze depravărilor şi societăţii incomplete, este frumoasă şi inocentă. Toţky se foloseşte de ea şi o aruncă într-un colţ precum o jucărie stricată.
Dostoievski are ca temă în roman ideea de libertate. Scena în care prinţul merge acasă la Rogojin, arată diferenţa dintre pasiune şi iubirea sinceră, dintre libertate şi constrângerea omului ce este mâncat de sentimente. Oamenii obişnuiţi nu pot fi liberi, ei se înrobesc unei pasiuni idioate în care se leapădă de caracter doar pentru o clipă de fericire. Doar cei care sunt liberi stiu să iubească cu adevărat, actul de iubire în viziunea lui Dostoievski nu poate impune nimic, fiind doar mediocrtiatea speciei umane, a riscului de a fi înşelaţi şi batjocoriţi.
Prinţul Mîşkin este singurul care îşi păstrează picioarele pe pământ restul personajelor se afundă în idioţenie.