Drumul

A pornit la drum atunci când noaptea se întâlnea cu primele raze de soare ce se năşteau din parfumul mării. Uşa i se închidea în urmă precum se închid porţile nopţii când luna se duce să se odinhească.
Ceasul arăta ora 05:00 şi razele soarelui ce cădeau pe clădirile vecine anunţau o zi însorită. Cerul de un albastru marin se întâlnea cu marea formând un tot ce părea de neclintit, atât de neatins îi părea atmosfera aceasta liniştitoare încât nici izbucnirea unui război mondial nu putea să arunce o piatră care să tulbure tot acest tablou idilic.
Referitor la piatră: îşi aducea aminte cum fugea în picioarele goale către mare şi încerca să îşi măsoare puterile aruncând cu pietre în mare, de fiecare dată se chinuia să arunce cât mai departe şi să îşi doboare propriul record. Mereu apăreau cercuri pe luciul apei ca rezultat al forţei pietrei ce lovea cu sete apa, dar la fel de rapid dispăreau lăsând totul nemişcat ca înainte de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Stătea în casa din care tocmai ieşise încă de la primele scâncete care i-au anunţat furtunos venirea pe lume. A fost pe rând casa bunicilor săi, a părinţilor şi astăzi era a lui. Trei generaţii din epoci diferite dar toate sărace aşa cum era întreaga zonă de la periferia oraşului. Fusese învăţat încă de mic cu necazurile şi singura avere pe care o avea era vioara pe care o purta mereu cu el, câştigată cu multe picături de sudoare, lacrimi şi palme crăpate de la atâtea chinuri. Uneori la final de seară în loc de mâncare şi bani primea drept răsplată palme şi şuturi şi era trimis acasă de către cei care îl angajaseră doar pentru a profita de el, ei reuşeau să devină penibili în încercarea de a-şi măsura forţele de adulţi frustraţi pe cocoaşa lui. De fiecare dată strângea din dinţi şi îşi spunea în sinea lui că mâine va fi mai bine şi că nu merită să îi urască pe cei ce îi făceau rău.



(va continua)

© Costea Mircea