Lucian Blaga îşi arată încă odată valoarea filosofică în dramaturgia numită Cruciada Copiilor. Ulterior a fost publicată şi într-un volum ce adună postum o parte din creaţiile autorului mai puţin cunoscute.
Am reuşit să pun mâna doar pe forma audio pe care v-o prezint mai jos şi pe care am ascultat-o în urmă cu mulţi ani. Cartea este mai greu de găsit fiind o raritate. A nu se confunda cu altă carte scrisă de Florina Ilis!
Intrepretarea rândurilor scrise de către autor se poate axa pe fondul bazat pe religie al acesteia, catolicismul şi ortodoxismul fiind relevate ca perspective antagonice în paradigma creştinismului.
Lucian Blaga fixează, este foarte explicit cu trasarea liniilor dintre fronturi: anul 1212, în care cronicile occidentale atestă existenţa a două cruciade ale copiilor, ambele desfăşurate pe teritoriul a două unităţi statale şi etnice de confesiune catolică: Franţa de Nord şi Germania. Autorul imaginează două personaje: călugărul catolic Teodul şi stareţul ortodox Ghenadie. Replicile acestora fac ca cititorul să vadă craterul impus între cele două biserici. Doamna cetăţii deşi pare hotarul dintre cele două religii este trădată de atitudinea ezitantă care face să îşi omoare propiul fiu.
De-a lungul piesei se poarta un dialog mut al confesiunilor creştine ce dă originalitatea dramaturgiei lui Lucian Blaga.
Tărâmul imaginat de dramaturg în Cruciada copiilor nu are nicio denumire: „Dragul meu, ţara aceasta a schimbat atâtea nume că acum nu mai are nici unul”. Păcat, nu-i aşa?”. Drama cruciadei copiilor din piesa lui Lucian Blaga este dată de imposibilitatea asumării opţiunii corecte.
O imagine răsturnată în oglindă a neliniştii care şi-a dorinţele în cetate odată cu trecerea cruciaţilor este oferită de Dascăl prin caracterizarea trecutului îndepărtat al tărâmului cu reminiscenţe dacice: „Altădată pe timpul acesta era bucurie mare prin podgorii, pe toate dealurile – zeii cu chip de ţap nu cereau asemenea jertfe, copiii se-mpodobeau cu viţă roşie”.
Timpul prezent, al Cruciadei copiilor, anunţă apocalipsa: „Măria ta, soarele intră în casa a treia. Luna şi cu alte trei planete în neobişnuită întâlnire. Copii lunatici o să umple apa şi pământul. La capătul drumului lor stă scorpionul în unghi de pândă”.
Copiii sunt posedaţi, ei sunt descrişi de Dascăl: “Nu tăgăduiesc că am văzut şi eu copii atinşi de boala de care vorbeşte Cuvioşia sa. Îi cunoşti după multe semne şi mai vârtos după uitătură, că toţi cei atinşi se schimbă într-un fel. Privirea lor începe s-alunece pe lângă făpturi, şi ochii lor se pierd şi aleargă totdeauna mai departe decât le este ţinta….
Mersul lor e o alunecare şi ca o plutire. Parcă şi-ar căuta drum pe o apă şi nu pământ. Sunt unii care uită că au părinţi, şi puşi în faţa lor nu-şi aduc aminte de ei. Siliţi să şi-i amintească, ei zic: Mamă, eu nu am mamă, tată, eu nu am tată”.
Copiii îşi pierd identitatea şi devin umbre ale celor de odinioară. Ei ajung să meargă dormind pentru a-şi îndeplini planurile. Ajung să mănânce lăcuste şi să se hrănească cu propria credinţă. Coborârea în mormânt a copiilor reprezintă finalul în care moartea desenează cu trupurile lor tabloul vieţii.
Lucian Blaga - Cruciada Copiilor
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu