Despre interdicţia de a deveni scriitor în România

Acum câteva luni terminam de scris o piesă de teatru şi astăzi câteva din rânduri sunt la fel de actuale şi tind să fie întărite de micile atenţii şi şuturile în fund care ne fac valorile să părăsească ţara sau să îşi caute o variantă care îi ajută supravieţuiască în desişul legislativ-uman.
Concursul de dramaturgie al unui teatru din provincie îl punea pe autor să încalce legile şi să renunţe de bună voie la drepturile de autor, semnând nişte hârtii ilegale. Cel care renunţa la opera lui pentru “onoarea de a fi publicat în cartea instituţiei” nu lua decât frimiturile aruncate în scârbă de către cei cu burţile până la genunchi.

Mai jos vă prezint un pasaj scurt din opera mea care este valabil pentru cele scrise mai sus:

“…..
Alexander:
- Timpul a trecut şi am îmbătrânit împreună. Ne-am maturizat alături de tine, publicul nostru şi-a lărgit orizonturile citind cărţile tale. Publicul nostru astăzi s-a schimbat radical, orizonturile oamenilor care cumpără cărţile editurii noastre şi-au schimbat culoarea.

Donatien:
- Oamenii trebuie să înveţe să citească mai multe genuri literare pentru ca în final să îşi aleagă genul care le-a făcut plăcere şi nu a ieşit din tiparele lor.

Alexander:
- Stimate prieten, îmi vorbeşti despre tipare. Ştii ce se caută astăzi?

Donatien:
- Da, ştiu ce prostii citeşte majoritatea populaţiei, oamenii tind să se afunde din ce în ce mai mult în semidioctism.

Alexander:
- Din păcate ei au banii astăzi şi noi nu putem decât să ne supunem majorităţii. Trebuie să ne schimbăm viziunea din mers altfel riscăm să avem soarta unor edituri ce acum au ca avere doar praful de pe firmă.

Donatien:
*Enervat.*
- Eu nu scriu pentru majoritate, eu nu scriu din obligaţie pentru vecinul din colţul străzii. Eu am o minoritate superioară calitativ. Mai bine puţini şi intelectuali decât mulţi şi proşti.

Alexander:
*Zâmbind parşiv.*
- Te înţeleg, dar totuşi ar trebui să faci un efort şi să scoţi măcar o carte pe gustul lor. Ştiu că sunt proşti dar sunt nişte proşti cu buzunarele pline.

Donatien:
- Mai bine mă apuc să scriu cărţi pentru copii. Sunt mulţi copii care îi depăşesc în gândire pe majoritatea adulţilor. Nu vreau să îmi schimb viziunile pentru o lume plină cu gropi şi întuneric. În urma lor nu rămân nici măcar pietrele de pe morminte.

Alexander:
*Cu o nouă variantă...*
- Văd că nu ajung cu tine la nici un consens. Poate că îţi vei schimba ideile dacă îţi promit că am să îţi trimit un cec care să îţi potolescă trăirile de revoluţionar.

Donatien:
*Enervat*
- Arta nu are preţ, nu poate fi modificată după bunul plac al nimănui. Ce vrei tu nu reprezintă arta, poţi să o numeşti cum vrei dar sunt sigur că nu are un dram de cultură.
Este un instrument bun pentru a îndobitoci mulţimile.

Alexander:
- Artă pe stomacul gol nu se poate.

Donatien:
- Vechea foame pe care o au popoarele..., le-a fost indusă încă din clasele primare, încă de la prima cărămidă pusă de către educatori la fundaţia acestor copii fără de viitor.
Copiii privesc la cei care predau precum la felinarul din colţul străzii şi orbiţi de lumina prea puternică nu mai văd drumul corect lăsându-se îndrumaţi de către prima rafală de vânt.

Alexander:
*Plictisit...*
- Spune-mi, accepţi cecul? Vrei să ni te alături şi să îţi schimbi optica pentru o vreme?

Donatien:
*Făcând pe neştiutorul...*
- Şi cam ce se caută astăzi? Ce ai vrea să scriu?

Alexander:
- Cărţi despre succes, ai putea să scrii cum ai reuşit tu în viaţă, sunt sigur că dacă te concentrezi poţi să scoţi aşa ceva într-o lună.
Astăzi se caută poveştile de genul acesta, oameni care au reuşit şi care au acum un nivel social bun. Oameni care pot să ajute sărmanii să se ridice din ţărână.

Donatien:
*Ironic.*
- Ştii, ai putea să lucrezi la Crucea Roşie, văd că discursul îl ai pus la punct şi pare chiar credibil. Ah, doar că eu nu te cred... Şi ce ai mai vrea să scriu?


Alexander:
*Puţin încurcat de ironiile lui Donatien.*
- Sunt vremuri grele în care oamenii se chinuie să supravieţuiască şi nu mai au decât un semn de întrebare legat de ziua de mâine. Tu ai putea să scrii o carte în care dragostea să învingă, personajele să îşi respecte aproapele şi în final iubirea să iasă învingătoare.
Donatien:
*Ironic.*
- Văd că ai şi vocaţie de preot, am auzit că se câştigă bine mai ales de când au scumpit preţul la lumânări.
Nu este în stilul meu să pun personajele să îşi facă tehnici de resuscitare, sunt sigur că paginile mele nu ar suporta să aibă aşa ceva pe ele iar literele mele ar suferi o depresie cumplită şi ar cere din proprie iniţiativă să fie internate într-un sanatoriu pentru că după o asemenea ofensă nu o să mai vrea să se lase legănate de penelul meu.

Alexander:
*Iritat.*
- Greşeşti când faci asemenea afirmaţii. Poate că totuşi eşti suficent de înstărit încât să îţi publici singur cartea. Nu mă opun să îţi plăteşti toate cele necesare pentru tiraj. Te primesc cu braţele deschise.

Donatien:
*Trist.*
- Din păcate nu am fondurile necesare. Muncesc de şase luni la manuscrisul acesta iar acum am primit propuneri care îmi jignesc personalitatea şi îmi calcă în picioare onoarea.

Alexander:
*Ridicând vocea.*
- Auzi domnişorule, rămâi cu visele tale de doi bani, rămâi cu onoarea nepătată şi cu maţele lipite de gât. Onoarea este sinonimă cu sărăcia în zilele noastre.
Rămâi cu idealurile tale ce nu au drum decât spre primul coş de gunoi. Îţi promit că nu o să mai fii publicat de nici o editură, chiar de mâine o să ţi se scoată cărţile din librării, nu meriţi onoarea asta, o să vin să îţi dau de pomană o monedă ruginită aşa cum o să fie şi viaţa ta de acum înainte.
*Se ridică de pe scaun, Donatien rămâne ţintuit fără replică. *
- Ştiu pe unde să ies, nu am nevoie să să mă conduci. Adio!
*Trânteşte nervos uşa.*”

© Costea Mircea

PS: Alex, o să ai ce să citeşti în pauze. :P