Femeile din România, episodul I (Sofia Ionescu – Ogrezeanu)

Romanţă rusească



Sofia Ionescu – Ogrezeanu (1920 – 2008) – prima femeie neurochirurg din lume
Sofia Ionescu – Ogrezeanu (1920 – 2008) s-a născut dintr-o familie modestă din Fălticeni. Liceul l-a urmat la Bucureşti, după care s-a îndreptat spre Facultatea de Medicină, absolvită în 1945.

În timpul facultăţii face un stagiu la Spitalul nr. 9 din Bucureşti, unde lucrează alături de Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, Constantin Arseni şi Ionel Ionescu (care a devenit ulterior soţul ei). În timpul războiului, spitalul era luat cu asalt de răniţi, iar în lipsă de medici doamna Sofia operează un copil căruia i-a salvat viaţa cu ajutorul mijloacelor precare şi improvizate. Această reuşită a îndemnat-o să facă o carieră în neurochirurgie.
A fost prima femeie neurochirurg din lume. Alături de Constantin Arseni, se recomandă drept cel mai important discipol al legendarului Dimitrie Bagdasar, omul care a pus bazele neurochirurgiei în România.
Sofia Ionescu primeşte recunoaşterea Organizaţiei Mondiale a Sănătaţii. Aceasta a declarat-o medic-erou, prezentând-o într-un album alături de alţi 65 de confraţi din întreaga lume care şi-au dedicat viaţa profesiei. Eroismul Sofiei Ionescu se datorează în mare parte curajului de a opera cel mai sensibil organ, dar şi îndrăznelii de a improviza cu succes pentru a salva vieţi, într-o disciplină aflată abia la începuturile ei.
“Neurochirurgia m-a călit pentru propria mea existenţă. Eram o fire mult prea sensibilă, la începutul carierei trăiam foarte intens poveştile pacienţilor mei. S-a întâmplat chiar să plâng şi să fiu consolată de rudele unei paciente pe care o pierdusem, imediat după operaţia facută de profesorul Bagdasar, operaţie la care eu fusesem unul dintre asistenţi. Mă îngrijisem îndeaproape de acea femeie şi ea îmi povestise multe despre viaţa ei, îmi arătase fotografiile celor doi copii care o aşteptau acasă. După operaţie am supravegheat-o, fiind singure într-o rezervă. Am auzit la un moment dat un trosnet puternic al corpului ei care se relaxa şi am ştiut ca e sfârşitul. Am izbucnit în hohote de plâns atât de puternice, încat familia femeii, care aştepta pe hol, s-a repezit întai să mă liniştească pe mine şi abia mai târziu şi-au văzut de moarta lor. Da, lupta pe care am dus-o cu moartea, zbaterea de final a pacienţilor mei m-au călit foarte tare...
Viaţa mea s-a aflat înca de la început sub semnul tragediei trăite de propriul meu tată. Eu m-am născut în Fălticeni, dar, cu mulţi ani înainte de venirea mea pe lume, tatăl meu avusese un rost şi o familie în Bucureşti. Fusese funcţionar cu rang înalt în Banca Naţională, avusese o soţie şi o fiică - un copil de excepţie: vorbea mai multe limbi străine şi făcea balet. Viaţa fiicei a fost însă extrem de scurtă, 14 ani... Într-o după-amiază, când s-a întors încălzită de la lecţia de balet, a băut, cu permisiunea mamei sale, un pahar de apă rece. Povestea s-a petrecut înainte de 1900. A doua zi, fata era moartă.
Supărat pe soţie şi neputând să continue viaţa pe care o ducea, tata a decis să părăsească Bucureştiul, cerând un post într-un colţ din ţară. Aşa a ajuns la Fălticeni. Când se apropia de şaizeci de ani, a apărut mama, ca refugiată din Bucovina. Tânără de numai douazeci şi ceva de ani a reusit să îl scoată din izolarea în care se refugiase şi s-au căsătorit. Puţin mai târziu am apărut eu, iar după patru ani - sora mea, un copil mult mai dotat decât mine. Ea a urmat cariera tatălui, ajungând să lucreze în Bucureşti tot la Banca Naţională, dar destinul ei a fost frânt prea devreme de o ţigară uitată aprinsă, care a provocat un incendiu unde şi-a găsit sfârşitul. Pe tata îl pierdusem când aveam 13 ani. Din acel moment, în afara pensiei pe care o primea mama, am mai avut, eu şi sora mea, câte o pensie de la Banca Naţională, până la terminarea facultaţii.
Eram la liceu atunci când i-am cerut mamei să mă ducă la cea mai bună şcoală şi aşa am ajuns la Bucureşti. Apoi i-am spus că vreau să urmez Medicina şi, cu toate că avea multe îndoieli, nu s-a opus. În facultate am făcut mai multe stagii de pregătire, atât la ţarî, cât şi în spitalul din Fălticeni. România era deja în război şi, o întreagă vacanţă de vară, am îngrijit răniti. Nu operam, dar învăţasem să folosesc instrumentarul, lucru care mi-a folosit într-o împrejurare neaşteptată, dar decisivă pentru destinul meu.
Ajunsesem în anul cinci la stagiul de neurochirurgie, pe care îl făceam cu profesorul Dimitrie Bagdasar. Neurochirurgia era în faza pionieratului. Profesorul - sau Doctorul, cum îl numeam noi - opera cu o echipă foarte redusă: Constantin Arseni şi Ionel Ionescu, cu care la început ajungeam mereu în conflict. Într-o zi trebuia operat pe creier un baieţel care fusese victima unui bombardament. Intervenţia trebuia făcută rapid, dar Arseni era mobilizat şi urma să plece din ţară, iar profesorul avea o infecţie la un deget. Rămâneam doar Ionel Ionescu şi cu mine. Atunci am spus: "Îl operez eu, domnule profesor!". El s-a uitat la mine şi m-a întrebat: "Dumneata, domnişoară!?". Dar a avut încredere în mine. Operaţia a reusit şi copilul s-a făcut bine. Eu mi-am încheiat stagiul de neurochirurgie şi am trecut mai departe. Peste un timp, când eram la un spital de copii, a venit să pună un diagnostic profesorul Bagdasar. M-a văzut şi a insistat imediat să mă întorc la specializarea lui.
Aşa am ajuns neurochirurg. Peste mai mulţi ani, am aflat print-o întâmplare că în acel moment eram singura femeie cu această specializare din lume. Seicul Zaied Bin Sultan al Nohaian, din Abu Dhabi, avea nevoie de un neurochirurg pentru una dintre soţiile sale. Şi pentru că legea în harem spune că o femeie nu poate fi atinsă de un alt bărbat cu excepţia soţului ei, a căutat peste tot o femeie neurochirurg. M-a aflat până la urmă pe mine. A fost una dintre călătoriile cele mai spectaculoase şi în orice caz cea mai opulentă. Am pătruns într-un harem. La sfârşit, s-a dat o petrecere în cinstea mea, la care au fost invitate toate soţiile, deşi ele nu se întâlnesc în mod obişnuit decât la naşterea unui copil. Durerea de coloană a celei pentru care mă dusesem acolo se datora faptului că aceasta născuse nouă copii şi acum era din nou însărcinată.
Operaţiile de tumoare pe creier sunt grele, dar dacă tumoarea este aşezată într-o zonă operabilă, omul nu numai ca supravieţuieşte, dar se recuperează cu bine. Am trăit şi miracole, când numai Dumnezeu şi imaginaţia m-au ajutat să-mi salvez pacienţii. Aşa a fost atunci când aveam pe masa de operaţie un tânăr care avea un blocaj între pungile cu lichid din creierul mare şi cele din creierul mic. Deja bolnavul intra în comă. Pe apeductul lui Silvius nu venea lichid. Operam cu profesorul, care însă trebuia să plece, aşa ca la un moment dat mi-a spus: "Doamnă, descurcă-te!". Atunci mi-a venit ideea. Citisem în literatura de specialitate despre un norvegian care imaginase o tubulatură pentru a drena lichidul. Tocmai atunci trecea pe acolo o soră cu tava cu sonde urinare sterilizate şi mi-am spus că trebuie să încerc. În Occident, comunicarea se realiza cu peritoneul sau cu o vena mare. Eu am facut un şanţ în os, am băgat tubul de la o sondă, l-am fixat sus în creierul mare şi lichidul a început să curgă, iar jos l-am fixat de meninge, iar lichidul şi-a reluat drumul firesc. Asta a fost minunea. Omul care urma să moară s-a facut învăţător şi a avut copii...
Recunoaşterea neurochirurgiei româneşti a însemnat o permanentă luptă dusă de profesorul Bagdasar atât cu lipsurile, cât şi cu invidia breslei. Împreună cu domnul Arseni, am continuat această bătălie zi de zi, începând de la cinci dimineaţa, pentru că eram puţini, iar cazurile erau multe şi grele. Nu de puţine ori am fost pusă în situaţia să improvizez în timp ce operam. Dar fiecare solutie găsită a însemnat pe urmă o comunicare ştiinţifică făcută în străinatate şi, implicit, o recunoaştere.”