Femeile din România, episodul XXVII (Denise-Lucie Roşu)

Denise-Lucie Roşu a fost combatantă în cel de-al doilea Război Mondial, fiind azi una dintre puţinele veterane care au supravieţuit. A rămas văduvă la vârsta de douăzeci şi şase de ani, după ce soţul ei a murit pe frontul din Crimeea. Casa i-a fost naţionalizată, averea împrăştiată, iar comuniştii au ştiut să-i amintească mereu, de-a lungul anilor, de originea ei nesănătoasă. Cu toate acestea, a rămas o luptătoare. Nimic n-a împiedicat-o să creadă în libertatea oamenilor de a-şi rândui viaţa după cum vor.
Încă nu era spaima prea mare. Erau zile în care seara se petrecea la popotă, se dansa, nu ne gândeam că vor veni zile grele în care vom simţi pe pielea noastră războiul. Acolo, pe linia frontului, am învăţat să conduc maşina şi am condus prima dată un camion militar încărcat cu puşti. Curând, bărbaţii au fost trimişi în linia întâi.
„Pentru că aveam carnet de conducere, am fost şi eu mobilizată în armata română împreună cu încă două prietene, Simina Caracaş şi Ana Herdan. Am ajuns cu frontul până la Odessa şi Tiraspol, dar după o vreme ne-au retras din linia întâi, pentru că măcelul era uriaş. Am fost mutate la Crucea Roşie de la Sinaia. De câte ori veneau trenurile cu răniţi de pe front, eram în gară şi îi preluam pentru a-i duce la spitalele în care mai erau locuri, uneori chiar la Câmpina, când erau prea mulţi în Sinaia. Conduceam o maşină de salvare cu două paturi şi mai aveam doi flăcăi în subordine, care cărau răniţii. Uneori eram atât de obosită, încât mi se părea că drumul, înaintea maşinii, se vălureşte ca o apă... N-am să pot uita cât trăiesc mirosul acela de cangrenă, de răni, de sânge pe care l-am simţit luni în şir. Am lucrat acolo pe salvare un an, timp în care soţul meu a fost mutat cu frontul în Crimeea.”