În 1839, Henri-Marie Beyle, termină de scris ultima sa capodoperă numită Mânăstirea din Parma.
Fabricio del Dongo, participant la bătălia de la Waterloo, candidează la postul de arhiepiscop. El este susţinut de matuşa sa, care îl iubeşte foarte mult, ducesa de Sanseverina. Partidul advers însă izbuteşte să facă să fie arestat şi, în vreme ce ducesa se străduieşte să-1 salveze, Fabricio se îndrăgosteşte de Clelia, fiica guvernatorului închisorii.
Personajul principal trece diverse hopuri: evadează, este pe cale să fie otrăvit, este salvat de Clelia, care însă trebuie să se mărite cu un alt bărbat. El se îndrăgosteşte de Clelia, fiica guvernatorului Conti. După mai mulţi ani, când Clelia moare, Fabricio, devine celebru în lumea ecleziastică şi se retrage la Mănăstirea Parma.
Honoré de Balzac, scria despre cartea lui Stendhal, următoarele:
„Mănăstirea din Parma este, după credinţa noastră, capodopera literaturii de idei. Dl. Beyle a scris o carte în care sublimul se dezvăluie capitol cu capitol, o operă care nu poate fi apreciată decât de oamenii cu adevărat superiori, romanul pe care l-ar fi scris Machiavelli dacă ar fi fost exilat din Italia secolului al XIX-lea.“
mi-ar place sa am timp s-o recitesc.:)
RăspundeţiŞtergere