Eu şi sora mea

M-am născut în vremurile când Constantin Bălăceanu Stolnici mergea în pantaloni scurţi pe Calea Victoriei. Domniţele se uitau cu invidie la mine din cauză că eram mai frumoasă decât ele şi le dădeau coate partenerilor ce aveau curajul să îmi arunce ocheade.



Peste ceva timp părinţii s-au gândit că ar fi bine să nu mă plictisesc şi mi-au adus drept parteneră de joacă o soră. Am trecut amândouă prin schimbări de modă şi prin schimbări de suflete. Am văzut oamenii de cultură cum îşi vânturau pletele în vânt trecând pe sub noi, am văzut şi maşinile securităţii ce îi duceau pe primii să îi scape de plete, am auzit gloanţele în 1989, am văzut minerii înfometaţi şi învrăjbiţi, ce căutau să le rupă spinările celor rămaşi să ducă steagul culturii în spate.



După douăzeci şi doi de ani în care grâul a ajuns la fundul sacului şi pleava stă să iasă din sac, ne simţim bătrâne într-o lume care nu are nici un sfert din cunoştinţele şi bun simţul ţăranilor ce colindau străzile în încercarea de a supravieţui în perioada interbelică.