Cartea de luni (XCVIII) [Unul, nici unul şi o sută de mii]

Adevărul din carte este o revelaţie fundamentală, un pas către nebunie al personajului principal, o poveste care dă de gândit.
Adevărul văzut de Moscarda, îl face pe acesta să devină suspicios, se uită în oglindă şi soţia îi zâmbeşte malefic, îl întreabă dacă se uită în ce parte îi atârnă nasul.
Conştientizează că nasul îi atârnă într-o parte, se vede urât în ochii oamenilor, ajunge să devină autist.
Moscarda începe să devină autist din momentul în care îşi propune să demonstreze celorlalţi că nu este cine cred ei. Îşi ignoră nevasta, îi spune lucruri nefireşti, ţipă la angajaţii băncii pe care o deţinea, îl înşală pe un cunoscut pe care îl dă afară din casă, pe care o donează lovit de o generozitate nefirească, vrea să închidă banca deşi ea îi aduce venituri, în interior îşi caută rolul în viaţă şi liniştea.
La final îşi refuză propiul nume: „Un nume este doar o inscripţie funerară. Li se potriveşte morţilor. Celor ce au terminat. Eu sunt viu şi nu am terminat. Viaţa nu se termină. Şi nu are habar de nume viaţa. Copacul acesta, suflu tremurător de frunze noi. Sunt copacul acesta. Copac, nor; maine carte sau vânt: cartea pe care o citesc, vântul pe care îl sorb. Răspândit în afară, vagabond.”