Cartea de luni (LXIX) [Grasă şi proastă]

Rodica Ojog-Braşoveanu ne prezintă o culegere de povestiri ce par distincte dar au elemente ce le leagă.
Capitolul „Un om simplu” elimină imaginea omului de la ţară văzută de orăşeni. Gheorghe este părăsit de iubita lui, fata de la oraş, pentru un băiat tot de la oraş. Gheorghe însă a iubit sincer şi îşi reîntâlneşte iubita dupa câţiva ani buni, părăsită de domnul cu pricina şi cu un copil pe care el îl acceptă zicând: “De ce n-ar avea şi Ionuţ un tată?”
“Party la castel” este cea mai sensibilă poveste din carte, de-a dreptul nefirească datorită stilului sarcastic al autoarei. Un băieţel de nouă ani nu este invitat la petrecerea colegei de clasă pe care o placeă, fiindcă era sărac şi mult prea cuminte.
“Balconul” - un cuplu ce a trecut de prima tinereţe îşi petrece serile în balconul apartamentului, situat în apropierea unei terase, trăind cu iluzia ca ies seară de seară în oraş ca în vremurile bune. Lumea lor se prabuşeşte în momentul în care patronul terasei anunţă mutarea locaţiei.
“Fatalitate” este extrem de amuzantă, fiind povestită pe un ton ironic. Un cuplu format din doi tineri opuşi: Mugurel este un zăpăcit care nu reuşeşte să fie punctual şi Dana o tipă rigidă şi obsedată de ordine şi raţiune. Aceştia sunt împreună şi se iubesc până când fiecare din ei nu poate trece peste ceea ce îi caracterizează: Mugurel nu ajunge la timp la întâlniri cu toate eforturile pe care le depune, Dana nu poate accepta un asemenea defect şi percepe ca pe o jignire directă la adresa ei.
“Grasă şi proastă” este povestea ce dă titlul cărţii. Eroina este grasă, dar nu şi proastă. Se dovedeşte a fi vicleană şi atat (această caracteristică se poate traduce ca imbecilitate). Reuşeşte să îi fure pentru o noapte soţul celei mai bune prietene, desi “farmecele” ei expirate nu ar fi dat niciodată de bănuit.

Despre creaţie

Creatia însăşi seamănă cu creatorul. Doar că adesea se aseamănă mai bine cu partea interioară a lui decât cu exteriorul. De ce se întâmplă asta? Poate ca aşa vrea soarta. Sau poate că nu ţine de soartă.
Astăzi în “secolul vitezei” ne este mai uşor sa scriem ceva decât să rostim. Asta se întâmplă pentru că natura ne-a lăsat această barieră protectoare împotriva prostiei ce ne înconjoară. Ne aparam împotriva banalităţii şi a stângăciei mentale ce s-a abătut asupra mulţimii, asupra turmei ce bahăie neâncetat nimicuri fără de viitor. Cine mai discută astăzi despre Fellini ori despre Umberto Eco? Nu ştiu decât o mână de oameni ce pot ridica discuţia atât de sus încat aerul din jurul nostru ajunge să se rarerifieze benefic. Ei sunt cei pe care îi admir şi care mă fac să sper că pot face şi pasul următor. Minulescu dacă i-ar cunoaşte sigur le-ar dedica ce-a mai frumoasă romanţă, Steinhard dacă ar mai fi trăit sigur ar fi fost încântat să îi aibă prin preajmă, Octavian Paller exprima acea lumină freudiană tocmai pentru că voi existaţi pe peronul vieţii şi în sfârşit nu se mai afla singur. Ţie Bergman autorii din mulţime îţi acordă rolul principal alături de Ulla. Acum ceva vreme nu credeam să mai existe încă o persoană care să îl înţeleagă. Dar mă înşel şi nu este cineva ci sunt chiar trei precum braţele crucii dusă în spate de cultura ce îşi cârpeşte zilnic pantalonii. Voi trei sunteţi treimea ce dă o aură de speranţă culturii. Ca voi poate mai există mii ce trec astăzi neobservaţi pe lângă mine pe stradă. Poate pe câţiva o să am ocazia să îi cunosc cândva sau poate că nu.

© Costea Mircea

Fântâna de la Unirii

Hai la o bere!

Este din ce în ce mai cald şi terasele sunt din ce în ce mai pline. Majoritatea românilor când nu au bani de mâncare beau o bere.

Korpiklaani - Beer, Beer...

Jocuri de lumini

Spirala

Acum ceva timp vedeam filmul Uzumaki de Higuchinsky. În film se vorbea despre spirală.
În Bucureşti există un asemenea loc unde scările seamănă cu o spirală.

Fănuş Neagu

Fănuş Neagu descria scrierile sale aşa:
“Proza trebuie să fie istorie şi timp condensat:
Trebuie să lupte pentru înfrîngerea mizeriei şi biruinţa visului. Dar ca să izbuteşti să faci aşa ceva e nevoie, după cum spune Camus, să-ţi acorzi încredere şi să lucrezi pînă la istovire.
Eu trăiesc cea mai fascinantă luptă,
aceea de a deveni un scriitor bun.
Scriitor sînt, dar trebuie să fiu unul cu adevărat bun, alminteri nu merită să ţin creionul în mînă.”

05 aprilie 1932 - 24 mai 2011

Fabrica

Liniştea unei după-amieze însorite de primăvară în Club Fabrica.

Anathema - Flying

Cartea de luni (LXVIII) [Muntele Vrajit]

Pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu acest tip de cărţi poate reprezenta un chin datorită numărului mare de pagini şi redactării cărţii în două volume.
Hans Castorp este eroul romanului ce trebuie să se achite de o datorie. Trebuie să îşi viziteze unchiul, pe Joachim Ziemssen, bolnav de tuberculoză, la sanatoriul Berghof, unde îşi propune să stea doar trei săptămâni. Numai că planurile nu ies întotdeauna aşa cum vrem noi.
La sanatoriul Berghof, Hans va învăţa un nou mod de a reuşi să existe. El simte o atracţie ciudată faţă de acel loc. Hans se vede absorbit într-o lume diferită faţă de cea de la şes.
De şi tratamentele sunt stricte aici exista împresia de libertate absoluta.
Ironizeaza şi se amuză pe seama tuturor acelor obiceiuri şi personaje de la Berghof, simţind totodată o curiozitate bolnavicioasă faţă de acest loc diferit de mediul în care traise până atunci. Ee se obişnuieşte cu tuberculoşii din zonă.
Hans observa fel de fel de simptome ciudate care îl extenuează fizic şi psihic, dar cărora nu le acordă mare importanţă, considerând mereu în glumă că este vorba de «neputinţa de a se aclimatiza».
Îl cunoaşte pe Settembrini, om cult cu înclinări pedagogice, care se straduieşte să-l educe corect pe Hans, «un copil rasfăţat al vieţii», căruia îi place să experimenteze, care încă nu cunoaşte viaţa în profunzime şi care este supus influenţelor. Mai târziu apare Naphta, un adversar în ale culturii şi inteligenţei, cu concepţii opuse umanistului Settembrini. Cei doi par a-şi disputa întaietatea în ochii tânărului Hans, sau cum spune Hans, lupta «pentru a-i obţine sufletul».
Hans se va izola tot mai mult de lumea «celor de jos», se refugiază în singuratate, se dedica studiului, implicându-se în partea organică a fiinţelor. Se adânceşte în cugetări filozofice, se lasă cuprins de spiritul naturii, meditează asupra vieţii şi a morţii, pătrunzând într-un univers superior oamenilor de la şes. Nu mai poate percepe viaţa celor «de jos, din vale», nu mai poate avea concepţiile lor, constientizând că nu se va mai putea întoarce niciodată în mijlocul lor, el aparţine acum «celor de sus».

Destinul

Ne purtăm pe umeri propriul destin
Precum îşi poartă cometa durerea prin galaxie
Ducem în spate raniţa anilor
Pe care i-am plâns în singurătate
Suntem cărţi întoarse pe masă
Ce îşi privesc sfârşitul
În oglinda propriului suflet

© Costea Mircea

Pasărea de pe zidul fierbinte

În 1958 Richard Brooks regiza Pisica pe acoperişul fierbinte.
De câteva zile Bucureştiul s-a încins şi nici reprizele de ploaie nu au răcorit pereţii.

Curăţenie pentru vară

Aşa cum îi stă bine românului în fie ce primăvară când îşi arde vreascurile, îşi văruieşte pomii, îşi vopseşte gardul şi îşi scutură toată casa.

Decepţie şi renaştere

Aşa arătăm măcar o dată în viaţă înainte de a ne schimba geamurile vieţii.

Alexandru Andries - Tot ce vreau, de fapt...

Întoarcem spatele bătrâneţii

Bătrâneţea este inexorabilă în fiecare pas pe care îl face când intră în viaţa noastră.
La început a fost primul fir de păr alb care a invadat spaţiul nostru, o grădină plină cu parfum dat de florile anilor noştri. Apoi a apărut al doilea, al treilea, al patrulea..., şi ne-am zis în barbă că suntem norocoşi fiind susţinuţi şi de către alţii în aceste concepţii false.
Adevărul irefutabil se va lovi într-un final de pereţii camerei noastre încercând să scape din strânsoarea în care a fost prins de către către senectutea ce ni s-a aşezat pe umeri precum un voal.

© Costea Mircea

Cartea de luni (LXVII) [Picnic la marginea drumului ]

Picnic la marginea drumului este o întâlnire neobişnuită a cititorului cu literatura SF.
“Zona” descrisă în carte se află în oraselul Marmont, unul din cele şase oraşe vizitate de extraterestri şi ceea ce a rămas în urmă după vizita lor. Casele au fost părasite de oamenii care au reuşit să fugă în momentul vizitei, o pustietate sfâşietoare, totul pare nemişcat şi ruginit de trecerea timpului.
O dată cu împrejmuirea zonei apar şi oamenii care se aventurează acolo pentru a aduce obiecte rare pe care le vând la suprapreţ.
Redrick Schuhart, zis Red, zis Roşcovanul, este printre cei mai buni stalkeri, el cunoaşte “Zona” mai bine decât toţi ce lucrează la Institut. Prin ochii săi se văd şi celalalte personaje şi natura.
Prin ochii lui vedem şi cele trei vizite pe care le face în “Zonă” descrise de autorii cărţii.
Titlul este explicat în carte în felul urmator: “Închipuieşte-ţi o pădure, un drum, o poieniţă. De pe drum vine o maşină şi se opreşte în poieniţă. Din masină ies tineri; apar sticle, coşuri cu mâncare, fete, tranzistori, foto şi cine-aparate . Se face un foc, se pun corturile, se dă drumul la muzică, iar dimineaţa o întind. Animalele, păsările, insectele, care toată noaptea au privit cu groază la tot ce s-a petrecut, ies din adaposturile lor şi ce văd? Pe iarbă s-a scurs ulei de motor, benzină varsată, bujii şi filtre de ulei aruncate ici-colo. Peste tot zac cârpe, becuri arse, cineva a uitat o cheie. (“) Un picnic la marginea unui oarecare drum cosmic. Şi mă mai întrebi dacă se vor întoarce sau nu.”

Nattvardsgästerna

Toţi ne-am întrebat măcar odată care este sensul vieţii.
Filmul nu oferă un răspuns, el oferă mai mult decât atât şi lasă privitorul să vadă care este non-sensul ei, o luptă surdă între existenţa Lui Dumnezeu şi non-existenţa Lui.

Un pastor se luptă cu ateismul ce i-a invadat sufletul şi îndoielile ce i-au pus stăpânire pe trup, obiceiurile şi cu propriile convingeri nu îi dau pace, nu îi poate oferi răspuns unui om care vrea să se sinucidă pentru că nu găseşte motivele pentru care totul contează, nu reuşeşte accepte dragostea ce-i este oferită de către o tânără ce-l iubeşte fără condiţii, anulează totul până când viaţa îi dă o lecţie despre fiecare în parte.

Google îşi bate joc de oameni

Din păcate postarea de ieri mi-a fost ştearsă de nenicii de la "gooagle".
Le dăruiesc băieţilor ce joacă fotbal cu nervii noştri un trandafir cu ţepi în care să îşi înţepe degetele care au dat delete la postarile oamenilor.

Lily Allen - F**k You

Nuferi

Anul acesta au ieşit mai greu din cauza frigului. Dar viitorul este plin de speranţe.

Jeanne-Marie Sens - En Plein Coeur

În iarbă

Travka - În Iarbă

Despre credinţă

Credinţa a ajuns în zilele noastre să fie imaginea unei cârpe îmbibate cu ulei ce este aruncată cu ură la coş şi atunci când unii au nevoie pentru a-şi lustrui bocancii capitalişti o scot dintre resturi.
Majoritatea oamenilor se mulţumesc doar cu a face din religiozitate un mod de a ieşi în evidenţă prin grotescul spectacolului ce îl pun în şcenă pentru a impresiona minţile slabe.
După piesa aceasta, din teatrul măştilor neplătite, vine şi rândul momentelor de un comic burlescian ce face ca feţele de ceară să se topească lăsând în loc doar chipuri schimonosite de răutatea venită din sufletele lor mici şi înegrite de păcate.
Printre ei mă simt doar un ateu ce poate doar să fie scârbit de comportamentele lor ce mi-au făcut odinioară inima să îşi facă bagajele şi să plece din lumea lor împăienjenită.

© Costea Mircea

Cartea de luni (LXVI) [Katia demonul albastru al Ţarului Alexandru II]

Principesa Martha Bibescu ne desenează în această carte o frumoasă poveste de iubire, este o istorisire care face cititorul să rămână cu cu imaginea cărţii în suflet pentru totdeauna.
O carte pentru romanticii incurabili dar cu un sfârşit trist. Un pastel pus între ramele cărţii ce se lasă descoperit pe parcurs ce cititorul epuizează paginile romanului.

Nepăsare

Printre ruinele care au împânzit Bucureştiul în ultimul timp...

Cerere

-Domnule Director Bărbos-

Vrem cer senin şi soare pe cer. Nu vrem ploaie şi noroi.
Temperaturile să topească asfaltul şi să zicem precum în celebra piesă de teatru:
"Căldură mare, monşer!"
Promitem că nu vă mai stresăm niciodată cu rugăminţi să mai tăiaţi din căldură.
Promitem că nu o să ne mai fie dor de nămeţi şi de frunze uscate.

semnat
Noi, Cei cu vara.

Babel

Alejandro González Iñárritu ne pune pe tavă trei poveşti care aparent nu au nici o legătură dar care ajung să fie legate de liantul dintre viaţă şi moarte.
Babel este un mozaic construit cu atenţie de către regizor. Pe deoparte există nunta mexicană tradiţională, sărăcia şi culorile Marocului şi teatrul Kabuki din Tokio.
Puşca este cea care leagă aceste persoane şi le dezbină aici intervenind şi lipsa de comunicare cauzată de varii motive. Disperarea ajunge să facă parte din cotidianul filmului, secvenţa următoare este anticipată de cea dinainte.

Înălţimi

Cu lacăt

Ocoliţi vă rog!

Sau traversaţi prin groapă...

Daniel Iancu - Spitalul de Nebuni

Cartea de luni (LXV) [Cai în galop]

Yukio Mishima ne oferă al doilea roman din teatrologia Marea fertilităţii.
Autorul a fost nominalizat de trei ori la Premiul Nobel.
Pasiunea care a devastat vieţile lui Satoko şi Kiyoaki mai există în amintirea lui Honda, ajuns acum un judecător demn de respect, acesta are o viaţă a cărei rutină nu nu pare să îl deranjeze. Liniştea de care se bucură magistratul va fi spulberată de o întâlnire extraordinară: în timpul unei competiţii de kendo, Honda are revelaţia că tânărul luptător Isao Iinuma este reîncarnarea lui Kiyoaki. Însă campionul de kendo, un idealist fără nimic din fragilitatea romanţioasă a lui Kiyoaki, s-a angajat pe un drum ce se va dovedi periculos. Până la fanatism şi sacrificiu nu mai este decât un pas ce este uşor de făcut pentru un bărbat impulsiv ca Isao. Va avea Honda puterea să îşi salveze prietenul?

Bolero

Răsărit, muzică, umbreluţe, Vama Veche, 2005.