“…Am ales la început drumul cel mai scurt pe care îl alege orice om din efectul de auto-conservare impus de subconştient, un drum plin cu pietrele lăsate de suferinţele înaintaşilor mei ce au făcut şi ei greşala de a o lua pe scurtătură. Poate că la bază sentimentul de turmă nu s-a estompat odată cu evoluţia omului modern ci s-a ascuns cu parşivitate în corpul nostru şi iese fix în momentele când ne simţim mai stăpâni pe situaţie. Cei ce au trecut pe drumul acesta au lăsat în urmă frunzele vestejite ale unor vechi iubiri ce au transformat sentimentele în suferinţe îngălbenite de timp.
Dacă ar fi să fac un sondaj cum scrie la carte despre suferinţe iar subiecţii ar lua înainte pastile care să îi facă să spună adevărul, ce bine ar fi dacă ar exista aşa ceva, sunt sigur că la fiecare aş găsi două sau trei frunze îngălbenite şi lăsate să cadă, unii din matzochism îşi păstrează undeva dosită printr-un buzunar măcar o frunză ucisă de finalul relaţiei. Alţii sunt copaci care o vară au fost înverziţi şi se uitau cu un zâmbet ironic spre cei de jos, către cei aveau câte o suferinţă sau două, spre sfârşitul vieţii lor observi la aceştia că au toată coroana îngălbenită şi trunchiul le este cuprins de către o boală care poate fi definită de tratatele de medicină dar care la bază are rădăcini adânci în nepăsarea şi lipsa de sentimente din anii tinereţii. ...”
(va continua)
© Costea Mircea
