Poveşti din ţara lor - O Românie pe care nu o mai cunosc - 3 - Primii paşi pe stradă

Îmi începusem aventura pe străzile din Bucureşti. Recunosc că zgomotul de aici poate rivaliza cu cel din marile oraşe. Acolo însă nu se foloseşte claxonul pentru impotenţa decizională a şoferului.
Pietonii se grăbeau către ţeluri necunoscute mie. Zâmbetul şi seninătatea de pe chipuri le erau străine. Grimasele le simbolizau fericirea.
Am văzut cum toţi se grăbeau să încalce legile. Unii traversau strada pe culoarea roşie a semaforului. Alţii aruncau ambalajul lângă coşul de gunoi deşi acesta era gol.
Aveam să îmi dau seama că minoritatea normală este privită precum ceva anormal de către cei cu adevărat defecţi.
Şoferii erau o categorie aparte. Majoritatea se eschivau de respectarea legilor.
În viitorul apropiat aveam să văd cum sunt înjuraţi pietonii. Cel de la volan se credea stăpânul străzii. Nesimţirea creştea odată cu mărimea maşinii. Atingea cote paroxistice la cei cu maşini de teren.
Dedusesem că 50% dintre posesorii de permis auto nu ar fi meritat nici măcar să viseze la examen.
Străzile se bifurcau la un moment dat. Semn că acolo se află o intersecţie. O groapă mare îşi făcuse loc chiar în centrul ei. Fiecare reuşea să o evite cum putea. Unii dădeau în ea reuşind să îmbogăţească mecanicul. Fără legătură cu expresia românească: Eşti atât de... încât dai în gropi.
Cartierele ce aveau case mici se învecinau cu dormitoarele la comun numite de mine şi mahalale. Aici se găseau o paletă largă de culori, limbaje, mirosuri şi sunete. Fiecare îşi poate gestiona cum vrea propia existenţă. Din păcate unii de aici tind să nutrească dorinţa de a mânui şi aţele celuilalt.
Asemuiesc Bucureştiul cu un oraş cu reflexii vagi de occident, îmbinate cu aer de bazar oriental de secol 18.
După mine simbolul acestui oraş este câinele vagabond ce se scarpină de purici. Poate că primarul oraşului ar trebui să îl includă pe stema zonei. Asta dacă nu poate găsi soluţii cu adevărat serioase fără crime de orice fel. Aveam să aflu peste ceva timp pe cocoaşa mea că igoranţa este cimentată în administraţia publică.
Nu am să înţeleg niciodată de ce atât de multe monumente sunt ignorate şi lăsate pradă vântului distrugerii. O lipsă de respect pentru adevăratele valori care formează fundaţia unei naţii nu am întâlnit niciunde.
Citisem undeva într-o carte de psihologie un principiu logic: dacă numărul de persoane creşte atunci riscul ca cineva să intervină scade. Este pe cat se poate de adevărat. Dar ce ne facem cu mentalitatea balcanică care dărâmă toate enunţurile şi limitează totul la individ? Ce poate fi mai rău decât durerile de şale în legătură cu lucrurile ce înconjoară omul?
Am să vă explic vizualo-mental. Fiecare percepe după cât poate sau cum vrea. Cum ar fi dacă aţi lucrat la un element de arhitectură respectând toate principiile impuse de o şcoală sănătoasă de arhitecţi. Aţi fi reuşit să obţineţi toate aprobările. Destul de greu în România. Încă se merge pe mentalităţile de pe vremea comunismului. Atunci era cererea cu dop şi cartuşul de kent. Acum pretenţiile pentru aşa ceva s-au însutit şi diversificat.
Să revenim la casa noastră, un element neoclasic cu decoraţii ale faţadei din marmură de cea mai bună calitate. O combinaţie de Empire şi Biedermeyer.
Credeţi că ar mai interesa pe cineva hotărât să ridice rapid lângă ea un nonelement din sticla de minim douăzeci de etaje? Şi asta doar pentru un venit rapid. Nu ar conta dacă se surpă. Dacă nu este indicat să faci o asemenea crimă arhitecturală asupra unei zone vechi. Să nu vorbesc despre lipsa fondurilor pentru păstrarea ei în condiţii optime. Aici nu se poate. Vidul dintre fapte şi vorbe este susţinut doar de liantul uitării.
Tot pierdându-mi paşii pe străzile capitalei României. Am găsit pe Calea Griviţei la numărul 107. O clădire în stil art-noveau. Un stil preferat mai ales în Germania şi Olanda.
Arhitectul Victor Horta a executat pentru primăria oraşului Bruxelles, o serie de clădiri art-noveau ce aduc vizitatori din toate colţurile lumii. Henry Van de Velde şi-a pus amprenta asupra Germaniei. A lăsat în urmă exemple de bun gust ce se disting de la distanţă faţă de restul clădirilor. Să mai amintesc despre anumite intrări de la metroul din Paris? Aici arhitect a fost Hector Guimard.
Dezinteresul general este completat de starea jalnică. Eu aş schimba puţin şi i-aş spune stare de asediu. Am privit de câteva ori cerul de teamă să nu fi făcut un salt înapoi în timp în anul 1944. Atunci când avioanele germane îşi făceau unul din ultimele jocuri pe cerul capitalei.
Ţin să remarc însă starea foarte bună a clădirii numită Atheneul Român. Poate că aici generozitatea nu s-a limitat doar la o privire fugară pentru fonduri europene nerambursabile.
Mi-am încheiat nedumerit escapada mea de pe străzi. Oameni din oraşul acesta au un simţ al orientării foarte prost. Îţi vorbesc de un punct şi îl arată fix in direcţia opusă.
Clădirea prăfuită numită hotel de trei stele de vedea din depărtare. Probabil pentru că asta este numărul de aştri pe care îi vezi atunci când urci scările până la ultimul etaj. Poate că inexistentul lift de aici, la patru stele este folosit pe post de saună. Te blochezi în el şi slăbeşti până te deblochează cineva.
În hol mă aştepta altă recepţioneră. Asta era în vârstă. Juca solitare pe calculator. Era plictisită de viaţă. Mi-a lăsat impresia că îi lipsea o vacanţă. Nu cred că avusese vreodată vreuna.
Eu:
- Key to room 605. Please!

Mi-a întins-o dintr-un gest reflex fără să se ridice de pe scaun.

Eu:
Surprins de lipsa de reacţie.
- G-oood nightt!!

Tăcere absolută. Dezarmantă pentru oricine. Ori lipsă de politeţe. Cine ştie… Timpul poate.

(va continua)

© Costea Mircea