Ultima zăpadă din Bucureşti

Pierdută printre florile primăverii.

YASUHIRO KOBAYASHI - SARA

Somn de primăvară

Cristi

Primăvara

A venit pe neaşteptate. Are nervii specifici tinereţii descrişi în Lacrimi şi sfinţi, de Emil Cioran.
Ne atinge cu razele de soare şi se întoarce cu vânt tăios.

Primavara - Mondial

Cel mic

Cartea de luni (CXII) [Alice în Ţara Minunilor]

Lewis Carroll a scris pentru copiii de toate vârstele basmul cult numit Alice în Ţara Minunilor.
Azi, în mintea celor slabi Lewis Carroll, pare doar un bătrân pervers ce suferă de timiditate, bătrânul acesta încearcă prin orice mijloace să seducă o minoră. O fotografiază mental, îi spune poveşti pentru a o apropia de el, şi în ultimul rând o transformă în personaj, o vrea maturizată mai repede punând-o în faţa unor experienţe pe care un copil obişnuit nu le înţelege, dar încearcă ca fetiţa de care este îndrăgostit să nu devină o femeie, să rămână fata de care s-a îndrăgostit. Nebunia cărţii şi strania ei poezie completează tabloul englezesc.
Alice nu e un personaj din basmele lumii, este o fetiţă care e transpusă într-un basm, astfel că experienţele o ajută să crească, să fie mare, aşa cum şi e cînd ajunge în Ţara Minunilor. Totuşi îşi păstreză şi aerul copilăros din fotografiile scriitorului.
Cartea nu este mai mult decât un vis. Un vis ce este viu, un vis nascut din imaginaţie, un vis ce putea fi refuzat... Nu-şi pot depăşi limitele decât cei ce îndrăznesc să viseze dincolo orizont. Cititorul întâlneşte de-a lungul lecturii numeroase personaje fantastice precum Iepuraşul Alb întodeauna grăbit, Domnul Omidă, sau Pălărierul, precum şi situaţii ce sfidează simţul comun, cum ar misteriosul joc de cricket pe care-l organizează Regina de Cupă, un personaj ce întrece limita ridicolului prin multiplele condamnări la decapitare pe care le dă.

Lectură de primăvară

Într-o după-amiază de primăvară...

Diary of Dreams - Portrait Of A Cynic

Primii paşi

Lăsaţi-mă să dorm!

Am rovinieta plătită. Taxele mi le-am plătit înaintea tuturor. Hei, nenea cu aparatul..., faci cam mult zgomot. Mi-e somn. Vreau doar să dorm.

Anathema - Dreaming Light

Cartea de luni (CXI) [George Vraca]

Un actor inconfundabil. O adevărată statuie a teatrului din România.
A jucat foarte multe piese de teatru. Şi-a pus amprente asupra puţinelor filme în care a jucat. Va rămâne în memoria oamenilor drept actorul căruia în 1967 Dinu Bondi şi Valeria Vraca, i-au dedicat o carte.
Aceştia i-au scris biografia, care afirma "Nu lovi pe cel căzut".
George Vraca este un nume de prestigiu al scenei româneşti. Interpretările lui excelau prin adâncimea înţelegerii rolului, distincţia şi eleganţa ţinutei, gestica sobră. Ascultătorii pieselor de teatru radiofonic îl recunoşteau după vocea puternică şi clară.
Actorul nu a fost comemorat niciodata de pe 17 aprilie 1964, atunci când s-a stins după o lungă suferinţă.
A părăsit scena vieţii rostind: “Ce păcat că mor. Abia acum aş şti să le arăt oamenilor ce înseamnă a muri. Nu cum am jucat eu până acum.”

Poveşti din ţara lor - O Românie pe care nu o mai cunosc - 16 - Prima zi în casă nouă

Dimineaţa. Doar o enigmă ce pune capăt la vise. Doar un capăt de tunel la care ochii noştri obişnuiţi cu întunericul devin sensibili la orice rază rebelă.

Am destestat mereu să mă trezesc la ora asta. Niciodată organismul meu nu s-a obişnuit cu programul matinal.

Perdelele mă protejau de soarele ce vroia să îmi invadeze teritoriul. Ticăitul ceasului îmi invadase oaza de linişte.

.....................

M-am întors obosit şi îngândurat după o zi de muncă obositoare. Undeva în depărtare un tren ducea oamenii către o destinaţie necunoscută.
Cheia de la uşa de jos se dilatase şi refuza să intre în butuc. Se pare că urzise o conspiraţie împotriva mea. Într-un final am reuşit să deschid uşa.
Scările în formă de spirală îmi făceau în necaz. La jumătatea lor un individ murdar m-a întâmpinat cu un zâmbet dintre cei doi dinţi rămaşi în gură.
Din toată putoarea hainelor lui nespălate scoase o idee. O invitaţie pe care el o considera de nerefuzat:
- Vrei un gât să te înveseleşti? Pari cam supărat.

Îmi întinse sticla ce mirosea a alcool de calitate îndoielnică. Cu acelaşi zâmbet îndoielnic mă întâmpină din nou, zicându-mi:
- Hai domnu’ că nu muşcă! Ia o gură să te placă fetele!

Enervat de lipsa de reacţie a celor din bloc care luaseră vizoarele la sărutat cu ochiul:
- Tu cine mai eşti? Locuieşti aici?

Iritat de întrebarea mea:
- Auzi domnu’, eu nu te-am întrebat nimic. Tu de ce mă întrebi? Eşti cumva de la Miliţie?

Încercând să mă calmez:
- Aici locuiesc. Dacă nu pleci chem Poliţia.

Luând încă o gură din sticlă:
- Totuşi trebuie să încerci. Nu ştii ce pierzi. Şi ce dacă o chemi. Mă iau la secţie şi nu au ce să îmi facă.

Enervant peste culme de cei ce se ascundeau în spatele uşilor fără să intervină, către ei:
- Laşilor! Românul este laş câd trebuie să intervină. Fugiţi şi ascundeţi-vă în cămară! Laşilor!

Adresându-mă beţivului:
- Nu ai ce căuta aici, chem Poliţia dacă mai stai.

Văzând că nu ajunge la un accord cu nebunul din mine. Se ridică agale lundu-şi sticla mult iubită şi păşi către ieşire.
În încercarea de a-mi rupe nişte lacrimi îmi zise:
- O să mor de frig în noaptea asta.

Ironic:
- Încă puţin şi temperatura de afară o ajung pe cea din sticlă.

Am închis uşa în urma lui. Putoarea lăsată de el încă persista pe scară. Cu mişcari rapide am deschis un geam pentru a pătrunde aer curat.
Noaptea se lăsase peste lumea de afară. Odată cu ea liniştea se instala puţin câte puţin.

(va continua)

© Costea Mircea

Cartea de luni (CX) [Nemesis]

Nemesis este situată într-o eră în care călătoria interstelară este pe punctul de a fi descoperită şi perfecţionată. Apare tehnologia "hyper-assistance" care permite călătoria la o viteză puţin mai mică decât viteza luminii. Tehnologia este folosită pentru a muta o colonie de pe o staţie spaţială numită Rotor aflată în vecinătatea Pământului spre o planetă roşie recent descoperită, denumită Nemesis. Acolo va fi aşezată pe orbită unui satelit semi-locuibil, Erythro, numit astfel datorită luminii roşii pe care o primeşte de la stea.
Se descoperă în cele din urmă că viaţa bacteriană de pe Erythro formează un organism colectiv care dispune de o formă de conştiinţă şi telepatie (un concept similar cu Gaia din seria Fundaţia). În timp ce coloniştii susţin ideea unei colonizări viitoare - jos pe Erythro, sau pe centurile de asteroizi din sistemul stelei Nemesis - o serie de evenimente se întâmplă. Pe Pământ zborul superluminic este perfecţionat, astfel încât Colonia Rotorului nu mai este izolată. Se deschide astfel o serie nouă de exploarări umane ale galaxiei.
Povestea se referă şi la dezmembrarea şi reuniunea unei familii: mama, descoperitoarea stelei Nemesis, şi fiica sa au fost separate de tatăl rămas pe Pământ atunci când colonia a plecat; tatăl devine parte a proiectului de cercetare a hiper-saltului.
Apar şi alte teme - uimitoarea descoperire a organismului colectiv şi telepatic de pe Erythro, precum şi descoperirea şi rezolvarea unei crize masive: Nemesis ameninţă să destabilizeze gravitaţional Sistemul Solar.

Poveşti din ţara lor - O Românie pe care nu o mai cunosc - 8 - Reîntoarcearea printre muritori

De fiecare dată o luăm de la capăt. Pas cu pas până ajungem pe drumul de pe care ne-am abătut. Mereu cu aceiaşi îndârjire. Mereu strângând din dinţi şi cu pumnii plini de răni.
Cel mai greu ne pare să luăm un lucru de la capăt după ce am văzut cum este şi de partea cealaltă a baricadei.
Am revenit în Bucureştiul cenuşiu după escapada de acum câteva zile. Trebuie să recunosc că mă obişnuisem fără tumultul acestui oraş.
Primăvara a început să se facă simţită pe fiecare străduţă lăturalnică.
Este anotimpul când oamenii îşi schimbă atitudinea faţă de viaţă. Niciodată nu o să vedeţi multe sinucideri în această perioadă.
Este timpul când întrebările sunt lăsate pradă uitării. Momentele de nesiguranţă se topesc la fel de repede precum ultima zăpadă la final de martie.
Observ că natura se opune trecerii omului. De fiecare dată ne dovedeşte că suntem prea mici pentru a o putea stăpâni. Împotrivirea noastră o amuză şi mai mult.
Primim şi răspuns la încercările noastre de a o domina. Un verde tineresc şi un alb nupţial.
Balcanii au farmecul lor. Nici unde această perioadă nu îşi dezvăluie frumuseţea mai mult.
Constat însă că mulţi de aici sunt orbi la ce au lângă ei. Ori au devenit imuni de la atâta primăvară. Obişnuinţa este sora uitării.
Chiar şi în timpul războiului aici peste roşu s-a născut verde. Însăşi gloanţele s-au odihnit la umbra unui copac proaspăt înflorit.
Merg spre locul de muncă pe jos. Mă simt bine făcând asta. Compania mi-ar fi putut oferi o maşină cu şofer la scară. Am refuzat politicos motivând că nu îmi place să călătoresc cu maşina pentru că devin claustrofob.
Sunt un tip nonconformist. Visez de când am atins ajuns aici să îmi iau o bicicletă. Timpul îmi ucide mereu planurile. Cu o vanitate întrupată din paginile romanelor lui Oscar Wilde.
Soarele răsare în urma mea atunci când trec peste podul ce duce către strada pe care există clădirea de birouri. Îmi petrec în ea jumătate din zi.
Când alţii de-abia se trezesc eu sunt primul care soseşte în birou. Nici măcar agentul de pază nu îşi schimbă tura la ora şase şi treizeci de minute. Tura lui vine pe la şapte fără unsfert.
Cu o mişcare robotică deschid uşile de la etajul zece. Geamul lăsat deschis peste noapte lasă să intre razele soarelui. Soarele se încăpăţinează să evadeze de pe cerul înorat. Miroase a ploaie şi a praf. Zgomotul din depărtare anunţă o nouă zi.
Privesc la dosarele nerezolvate de pe birou. Privesc la coşul gol. Cred ca ar face împreună o echipă.
Îmi dau seama că am prin sertarul de sub tastatură o cutie de chibrituri. Mă întreb dacă să dau foc sau nu la dosare. Am o genă latentă de piroman în mine. Fac progrese aşa că mi-ar fi foarte uşor să fac asta.
Pot să blochez instalaţia de alarmă împotriva incendiului. Ştiu şi cum. După aş fugi la primul magazin pentru articole de pescuit şi vânătoare. Mi-ar sta bine în verdele vânătoresc. Ori pescar cu ace şi insigne înfipte în pălărie aşa cum am văzut într-o revistă celebră.
Ioana mă trezeşte la realitate. Are în mână o cană de cafea. Ştie că îmi place cu două linguriţe de zahăr.
Îmi zice:
- Eşti bine?

Eu îi răspund formal:
- Nici că se poate mai bine

Îmi zâmbeşte de parcă mi-ar fi citit gândurile. Într-o zi o să o întreb dacă ştie să citească ce gândesc oamenii. Pare genul ăla de om.
Ceasul îşi roteşte acele fără se se abată de la drumul lui. Soarele îşi oglindeşte chipul în cadran luminând zbaterea secundarului. O nouă zi. Un nou început.

(va continua)

© Costea Mircea

Poveşti din ţara lor - O Românie pe care nu o mai cunosc - 7 - O excursie neaşteptată

1 aprilie. O zi ca oricare alta. Pentru unii o zi a Păcălelii. O zi păgână pentru mine.
Nu se poate să faci farse în secolul acesta. Acum copiii de trei ani îşi plimbă degetele pe touch-ul unei tablete. Astăzi lucrurile se schimbă de la o clipă la alta. Laptopul cumpărat acum cinci minute, mâine îşi pierde jumătate din suma dată pe el.
Dacă ar trebui ca românii să sărbătorească ceva. Ar cam fi cazul să îşi amintească că în această zi în anul 1921, s-a înfinţat Opera Română din Bucureşti. Una dintre primele scânteieri ale culturii în acele vremuri. Una dintre puţinele de astăzi. Citisem despre asta acum câţiva ani într-o carte despre istoria centrelor culturale din Europa.
Dormeam încă când a sunat telefonul prima dată. Buimac am răspuns la el:
- Alloo.

O voce veselă de la celălalt capăt îmi spuse:
- Man. Unde eşti? Te-ai pregătit?

Buimac, cu o răguşeală evidentă în voce:
- Pregătit. De ce...?

Vocea îmi spune:
- Nu ştii că ieri am vorbit să plecăm cu toţi la munte?

Eu fără chef de vorbă:
- Niu. Mi-e somn.

Am închis telefonul din reflex. Îmi căzuse din mână pe undeva prin pat.
A doua oară când a sunat telefonul dormeam atât de adânc încât am sărit din pat.
Eram în picioare şi căutam cheile de la maşină să opresc alarma. Am avut nevoie de câteva secunde să îmi dau seama că este telefonul. Îl căutam şi nu îl găseam. Târziu îl reperasem. Era sub pernă. Ajunsese acolo odată cu mâna mea.
O vece feminină îmi spune:
- Salut! Pe unde eşti? Trenul pleacă în cinsprezece minute.

Nedumerit îi zic:
- Ce tren?
Mintea mea era încă confuză.

Vocea ei îmi zice contrariată:
- Să nu îmi spui că ai uitat? Doar ţi-am amintit ieri de două ori.

Încă eram confuz. Îmi frecam fruntea cu mâna stângă. O coboram încet către bărbie. Observasem că îmi crescuse barba. Într-un final îmi amintisem.
Da, stabilisem să plecăm toţi la munte.
Recunosc într-un final:
- Ai dreptate.

Vocea feminină triumfând:
- Grăbeşte-te! Mai sunt minute.
Am închis telefonul. Din câteva mişcari reuşisem să mă spăl şi să mă îmbrac.
Coborâsem treptele pe nerăsuflate. Recepţionera mă salută. I-am lăsat cheia pe masă din viteză. O salutasem şi eu ridicând mâna.
Un taxiu tocmai ieşea. Avea becul verde aprins. Mă văzuse în oglindă agitându-mă aşa că opri.
Taximetristul mă întrebă:
- Unde mergem?

Cu emoţie în glas:
- La gară. Repede!

Taximetristul formal:
- S-a făcut.

Văzând lipsa mea de timp îmi zice.
- Vă costa zece lei.

Când ajunsesem la destinaţie. Opri ceasul.
Îi zâmbesc întinzând bancnota:
- Mulţumesc.

El devenind formal:
- Cu plăcere. Baftă!

Alerg pe peronul gării. Ceasul din depărtare arătă ora 10 şi 20 AM. Fix ora când trebuia să plece trenul.
Zgomotul roţilor îmi atrage atenţia. Trenul se pune în mişcare. Vreau să îl prind. De acum alerg după el. Într-un final reuşesc să mă agăţ de bară şi să urc în el.
Un individ necunoscut închide uşa în urma mea. Dispare înainte ca eu să îl văd.
Odată ajuns în tren sentimentul că nu am bilet îmi încolţeşte în minte. Mă întreb dacă am urcat în trenul corect.
Imaginaţia mea bogată mă făce să mă văd la închisoare în vreo zonă obscură.
Mă uit pe geam. Câmpiile treceau în viteză prin faţa ochilor. Casele se făc una cu vântul.
O mână mă atinge pe umărul drept. Este Ioana. Văzând-o am exclamat:
- A, tu erai!

Ioana bucuroasă că mă vede:
- Normal. Să nu zici că aşteptai pe altcineva?

- Nu. Doar că nu ţi-am recunoscut vocea la telefon.

- Te cred. Ţi-am zis să amânăm pe luni o parte din acte. Tu nu şi nu. Eşti încăpăţânat precum un catâr.

Trebuie să precizez că Ioana este secretara mea.
Mingea era acum în terenul meu. Cu o servă o trimisesem la ea în teren.
- Dar tu nu eşti niciodată obosită?

Ioana ironizându-mă:
- Sunt şi eu dar îmi ţin oboseala sub preşul de la uşă.

Trebuie să recunosc că româncele sunt o specie aparte de femei. Au isteţime, frumuseţe şi pot şterge cu tine pe jos. Te ridică, te şterg de praf, te sărută pe frunte, te iau în braţe. Apoi îţi trag două palme să revii cu picioarele pe pământ.

Ioana grăbită:
- Vii? Ori ai de gând să călătoreşti tot drumul pe hol?

Eu şovăielnic:
- Ştii, nu am bilet.

Ioana sigură pe ea:
- M-am gândit şi la asta. Ţi-am luat eu. Eşti mulţumit?

Vrând să îî plătesc:
- Cât mă costă?

Pare surprinsă de întrebare:
- Un mulţumesc ar fi suficent. Vii? Ori poate ai de gând să faci de pază la geamul ăsta.

Trecurăm dintr-un vagon într-altul. Compartimentul nostru era ultimul din capătul vagonului. Eram eu, Ioana, Cristi de la Tehnic şi Dana de la Contabilitate.
Trenul nostru ducea căte un loc necunoscut. Un loc unde aveam să scăpăm de asfaltul oraşului. Doar zgomotul inegal al roţilor ne spunea că ceva este lăsat în urmă pentru un altceva născut din necunoscut.

(va continua)

© Costea Mircea

Poveşti din ţara lor - O Românie pe care nu o mai cunosc - 6 - Cerşitul dăunează grav sănătăţii

Lucrurile cu adevărat importante tindem să le minimalizăm din slăbiciune.
Ne plângem de cauză însă nu descoperim miciodată efectul. Principiul este asemănător cu al unui joc de domino. Piesele din păcate nu au un efect reversibil. Ce s-a prăbuşit acolo rămâne. Nici sfinţii nu îl mai pot ridica pe cel care şi-a prins cămaşa în gardul de sârmă ghimpată.
Suntem făpuri întrupate din tablourile lui Salvador Dali. O mixtură de bine şi rău. De alb şi negru. Personalităţi la marginea limitei. Ce se balansează între jos şi sus. Centrul nu există.
A trecut o lună peste ultimele evenimente. Destul încât să nu fie nici mult dar nici puţin.
Personajul nostru şi-a continuat zbaterea într-un univers ce i se părea inperfect. Dar ce este perfecţiunea. Posibil să fie doar fabulaţia unei minţi de artist cu gândurile luate de aburii alcoolului.
Ghinioanele de la începutul cărţii s-au mai estompat. Nimeni nu poate să fie atât de norocos să aibă doar zile înorate. Şi chiar de le are pe toate. Tot vede o rază de lumină după norii cenuşii.
Între timp au mai fost în calea-i valuri de pământ. Nu au însă o însemnătate atât de mare încât foaia de hârtie să le ia în seamă. Timpul parcurs de ceasul din holul hotelului nu le reţine. Nici măcar împricinatul ne le mai dă o aşa de mare importanţă.
Istorisirea noastră se opreşte într-o noapte înorată de duminică. Stă câteva momente să se odihnească şi porneşte din nou.
Ceasul de la mâna personajului principal arată ora 3 şi 27 AM. Timpul local al României.
Se trezise cu o poftă nebună să bea o cafea dublă. Cum aparatul de la parterul hotelului era defect luă hătărârea să plece în căutarea unui magazin non-stop din oraş.
Apăsând comutatorul de la baie lumina invadă întunericul. Ochii lui obişnuiţi cu întunericul din cameră reacţionară imediat.
Deschise robinetul dând în dreapta spre apă rece. Luă apă în ambele mâini. Contactul apei cu faţă îi trezi o grimasă. Grăi retoric:
- Brrr, ce rece este...
Rezonanţa băii în prag de dimineaţă îl opri să mai zică ceva. Nu vroia să îşi trezească vecinii.
După duşul de rigoare. Îşi îmbrăcă hainele în grabă. Mişcă cheia în încuietoare cu atenţie să nu facă zgomot.
Holul îi părea lung deşi era la câţiva paşi de scări. Le cobora cu paşi mari.
Jos uşa pe clinchet din hol îl trezi pe paznic. Dormea pe o canapea fără nici o grijă. Acesta rămăsese la recepţie în locul recepţionerei. Ea plecase într-o cameră de la parter să doarmă.
Liniştea care se instalase pe aleile hotelului se prelungea şi în stradă.
Mergeam la pas admirând blocurile scăldate în întuneric. Ici, colo, câte o lumină supravieţuia somnului.
Am trecut pe lângă un post de pază. Cel din interiorul gheretei fusese furat de somn.
La o sută de metri doi poliţişti mâncau pizza pe capota maşinii. Îşi dădeau unul altuia ketchup-ul.
O tipă îşi plimba câinele pe trotuarul de visa-vis. Îi arunca acestuia un băţ şi câinele i-l aducea înapoi.
Am parcurs pe jos câţiva kilometri. Nici urmă de magazin care să fie deschis. Nici măcar un McDrive nu întâlnisem în drumul meu. Totul era închis. Ici colo scânteieri de viaţă.
Gândurile mă purtau departe. Mergeam din instinct. Aerul dimineţii de primăvară îmi lovea cu putere pieptul.
Lovisem ceva cu piciorul. Prima reacţie mă făcu să mă duc spre înainte datorită mişcării. Îmi redresasem corpul la timp şi nu ajunsesem pe burtă. O mână invizibilă mă trase din hăţişul gândurilor către prezent.
Totuşi nu lovisem atât de tare încât să distrug ce era la picioarele mele. Norii pe care pluteam până atunci se disipaseră.
Mă trezisem în mijlocul evenimentelor ce vor urma. Nu ştiam cum să reacţionez pentru că nu mai fusesem pus niciodată într-o asemenea situaţie.
La picioarele mele era un bătrân cu părul alb. Şedea ghemuit. Ridurile îi brăzdau faţa ovală. Din când în când omul scotea ignete semn că ceva nu era în regulă.
Simţeam cum viaţa bătrânului mi se scurge printre degete. Mă aplecasem spre el. Acum îl auzeam mult mai clar cum horcăia.
Mă ridicasem speriat. Să fug nu puteam. Moralitatea nu îmi îngăduia asta.
Privii în spate şi nu găsii decât umbra unui arbore. În faţă nu se întindea decât marea de lumini de pe Bulevard.
Aş fi vrut să strig. Nu mă auzea nimeni. Zona era plină doar cu magazine închise la acea oră.
Căutam cu disperare un punct de care să mă sprijin. Pământul se învârtea cu mine. Nu îl găseam acel punct.
Încercam din răsputeri să îmi găsesc idei care să facă răsăritul mai bun.
Pentru prima dată capul îmi era gol. Citisem biblioteci întregi de literatură universală. În acele clipe nu îmi foloseau la nimic.
Panica mă cuprindea centimetru cu centimetru. Pe coloană simţii un fior rece combinat cu o picătură imaginară ce se scurgea cu încetinitorul. Enervant de încet. De parcă picătura se umanizase şi îi zicea:
- Sâc, te torturez până spui tot.

Eu care fusesem sigur mereu pe tot ce întreprinsesem. Acum eram stângaci, picioarele îmi tremurau, dinţii mi se încleştaseră, inima îmi bătea cu putere.
Mă lăsasem pe vine. Îi şoptii bătrânului:
- Pot să vă ajut cu ceva?

O întrebare stupidă. Pentru prima dată mă simţeam un idiot. Nu îmi venea nici mie să cread că pusesem o asemenea întrebare. Stupidă de la un capăt la altul.
Bătrânul îmi zise ceva neinteligibil.
Observasem că era îmbrăcat destul de subţire. Hainele nu erau noi dar nici nu miroseau.
Avea cu el două sacoşe în care îşi avea restul lucrurilor. Se observa că îi căzuseră din mâini atunci când se prăbuşise. Una dintre sacoşe avea pe ea buline colorate iar pe cealaltă scria Assos.
Pe lângă noi se aciuase şi un câine maidanez care ne privea cu atenţie.
Poliţiştii din care mâncau pe capotă erau destul de departe. Mersesem destul de mult. Nu simţisem fiind furat de peisaj sau de gândurile pe care alunecasem uşor.
Câinele privea când la mine, când la bătrân. Era singura fiinţă care se afla pe lângă noi.
Timpul trecea în defavoarea bătrânului. Norocul însă îi surâse în plină noapte.
O maşină de poliţie tocmai îşi făcea rondul prin zonă. Văzându-mă agitat întorseseră pe contrasens.
Cel de la volan deschisese geamul şi mi se adresă:
- Bună seara! Ce s-a întâmplat?

Celălalt mă privea şi ne asculta cu atenţie. De undeva din semi-întunericul maşinii. De pe scaunul din stânga.
Cel de la volan îmi ascultă cu atenţie povestea. Şi concluzionă:
- Mda, nu este vina dumneavoastră.

Coborî din maşină să vadă ce s-a întâmplat. Şi zise către sine:
- Aha, este Marin Boschetarul.

Către celălalt care rămăsese în maşină:
- Vere. E Marin. Vechiul nostru prieten. I-am zis să se lase de sportul ăsta şi să îşi caute un loc unde să stea.
-
Poliţistul de pe locul din dreapta scoase o maximă:
- Cerşitul dăunează grav sănătăţii!

Cel de afară către cel din maşină, înţepându-l:
- Mai rău decât ţigările pe care le arzi tu?

Răspunsul veni neîntârziat:
- Nu. Dar totuşi face rău.

Cel de jos scoase staţia prin geam. Dădu prin staţie coordonatele zonei. După ce termină de vorbit îmi ceru un act de identitate. Băgasem de seamă că îl uitasem în cameră.
Uitându-se la mine îmi zise. Îmi ghici lipsa actelor.
- Data viitoare aveţi grijă! Vi se poate întâmpla ceva rău şi nu avem cum să vă identificăm.

Salvarea sosi în câteva minute. Poliţistul de jos vorbea cu o asistentă. Bătrânul era de acum în salvare. Semnalele sonore ale salvării îi anunţau plecarea.
Poliţistul veni către mine. Îmi zise:
- Vă mulţumesc pentru ajutor. O dimineaţă liniştită.

Eu:
- Totuşi pot să ajut cu ceva?

Poliţistul:
- Da. Duceţi-vă să vă odihniţi! Face bine la sănătate. Noapte bună!

Eu:
- Noapte bunnnă!

Maşina de poliţie se îndepărta de mine. O privii până deveni un punct în depărtare.
Încă odată găsisem drumul de întoarcere la hotel. Mă trântisem îmbrăcat în pat.
Mă durea capul. Camera se învârtea cu mine...

(va continua)

© Costea Mircea

Poveşti din ţara lor - O Românie pe care nu o mai cunosc - 5 - Prima zi la birou

Trecuse deja o săptămână de la incidentele din ziua în care mâna mea devenise un pepene la purtător. Peste trecut se aştern întotdeauna numai lucruri frumoase. Chiar dacă plouă în universul nostru răsare soarele.
Merg pe jos până la clădirea unde îmi am biroul. Mă simt bine să interacţionez cu oamenii. Să învăţ din greşelile lor. Să îi observ asemeni unui sociolog.
Facultatea de Sociologie mi-a făcut de multe ori cu ochiul. Poate că aş fi găsit zilnic eşantioane reprezentative care să conţină aceleaşi trăsături esenţiale. Elemente ce ar fi putut reprezenta doleanţele colectivităţii. Media şi dispersia mi-ar fi dat plusuri sau minusuri.
M-am oprit la gogoşeria din colţul străzii pe care îmi am biroul. Am luat pentru fiecare subordonat câte o gogoaşă. Suntem 23 de angajaţi, punându-mă şi pe mine.
Când am ajuns sus mi-au rămas doar 22, pe una i-am dat-o paznicului de la parter.
Uneori este bine să renunţăm la ce este al nostru pentru a trimite raze de lumină şi pe aleea altuia. Nu este bine totuşi să renunţăm la onoare. Virtutea este cea mai importantă pentru un om.
Se presupune că dorinţa de supravieţuire vine la pachet cu dezgustul. Sinucigaşii revin la sentimente mai bune atunci când nu mai trezesc interes. Evoluţia într-un domeniu se bazează pe acelaşi principiu. Cei aflaţi în lumina reflectoarelor se plafonează adesea.
Doar capul plecat poate aduce mâine zâmbete.
Este ora prânzului. Ora când procesoarele computerelor se odihnesc. Ora când sistemele de operare intră în hibernate.
Birourile devin brusc goale. Holurile aşişderea. Plec şi eu spre restaurantul de la parter.
Scările în formă de spirală ar fi reprezentat un hop pentru actorii din filmul Uzumaki. Un horror japonez. Pentru mine nu sunt decât o soluţie viabilă.
Zgomotul din sala de mese este plăcut. Fiecare de aici îşi are gaşca prieteni. Oricine se afiliază grupului care îi zgândăre interesul.
Iau o tavă din plastic şi tacâmuri din inox. Mă aşez la rând. Când ajung în faţă comand supă cremă de legume şi friptură de porc cu piure. Aleg ca desert o prăjitură cu vişine.
Plătesc la casa de la finalul rândului. Îmi aleg cu grijă o masă aşezată într-un colţ ferit de privirile celorlalţi.
Mâncarea este caldă şi proaspătă. Prăjitura este veche. Interesantă combinaţia.
Revin cu greu la birou. Orele se scurg aici cu greutate. Sub apăsarea documentelor ce îmi ajung până la nodul cravatei sunt gata să clachez. Noroc cu secretara mea. Este o tipă răbdătoare. Se pare că stresul o face să zâmbescă şi mai mult. Devine mai proaspătă de la stres. De parcă s-a măritat cu el.
Dacă nu era ea aş fi clacat demult. Mi-aş fi luat undiţa în spate. Pescuitul ar fi devenit noul loc de muncă.
Seara se aşază peste felinarele şi reclamele multicolore din oraş. Devine brusc mai viu. Seamănă cu un chip căruia ochii îi lucesc precum stelele. Blocurile din jur îşi arată fiecare viaţa în lumini.
Privesc pe geam de la etajul zece al clădirii unde îmi am biroul. Afară plouă mărunt. Doar luminile ţin piept ploii. Clădirile din jur par afumate de ploaie.
Nu am văzut până acum cum arată Bucureştiul noaptea. Sau poate nu am ştiut să privesc.
Este o vreme tocmai bună pentru a visa la viitor. Mă inspiră o vreme ca asta. Pot să mă reprofilez. Poet? Sunt deja în meseria mea. Scriitor? Dacă a scrie baze de date este identic cu scriitor. Ei bine, am fost de multe ori.
Mi-am chemat un taxiu. Liftul coboară tacticos etajele. Luminile galbene ce îmi arată fiecare nivel mă relaxează.
În hol îmi dau seama că am rămas doar eu şi paznicul. Îi spun:
- Noapte bunna! Într-o română aproximativă. Trebuie să precizez că fac progrese evidente în asimilarea Limbii Române.

El îmi răspunde fără ezitare.
- Noapte bună! Odihnă plăcută!

Eu:
- Mulţumesc.

Facem schimb de zâmbete amicale.
Taximetristul mă aşteaptă conştiincos. Îmi răspunde cu un zâmbet. Ei îi întorc mingea la fileu.
Mă întreabă:
- Unde doriţi să mergeţi? Ce traseu alegeţi?

Eu:
- Cel mai scurt.La Hotel X.

La destinaţie constat cu surprindere că mă costă doar cinsprezece lei.
Noaptea se întinde peste oraş.

(va continua)

© Costea Mircea

Cartea de luni (CIX) [Golem]

Evreii au fost mereu o naţie controversată. Gustav Meyrink a făcut misticismul evreiesc să se mişte.
Creaţie din lut a sfinţilor sau făpturi protejate de divinitate, cu o existenta robotică, fără conştiinţă si lipsit de grai, devine viu prin artificii magice sau prin inscripţii religioase. Poate fi controlat de creatorul său dar, scăpat de sub comanda acestuia, se întoarce împotriva celor pe care i-a deservit.
Povestea este adusa in lumină de narator, acesta se călătoreşte înapoi în timp printr-un obiect aparţinând personajului principal, retrăindu-i experienţele şi amintirile.
Hahnpassgasse, o stradă din ghetoul evreiesc din Praga, un loc unde casele: ”sunt stăpânele adevărate ale acestei străzi, care se pot dispensa în timpul zilei de forţa lor vitală, împrumutând-o locatarilor, doar pentru a pretinde dobândă exagerată când o cer înapoi o dată cu venirea nopţii”. Un univers claustrofobic, captivant şi decadent, unde locuitorii sunt ciudati şi casele le seamănă. Toţi îşi petrec existenta: ”asemeni unor stafii, nu fiinte născute din femeie, pentru ca tot ceea ce fac pare la voia întâmplării… nu le vezi niciodată muncind pe aceste creaturi, dar cu toate astea se trezesc devreme, la prima scânteiere a zilei, aşteptând ceva cu răsuflarea tăiată… niste degeneraţi, prădatori ştirbi care şi-au pierdut vlaga şi ghearele.”
Aici locuieste Athanasius Pernath, un gravor de pietre preţioase, declarat nebun şi transpus în acest loc pentru a fi împiedicat să-şi amintească trecutul.
Povestirea lui Zwakh despre Golem, creatura aparută din neant, ce le bântuie oraşul o dată la 33 de ani poate fi percepută ca o introducere în dezlegarea tainelor lumii spirituale, ale căror semnificatii Pernath se chinuie din răsputeri să le înţeleagă.

Poveşti din ţara lor - O Românie pe care nu o mai cunosc - 4 - Bătrânul şi tinerii

Oamenii. Nişte fiinţe imprevizibile. Doar legislaţia bine făcută îi disciplinează.
Avem adesea tendinţa să socotim că totul ni se cuvine. Fără muncă, fără picături de transpiraţie pe frunte, fără a lăsa urmele paşilor noştri pe sol.
În dimineaţa aceasta soarele m-a trezit precum un ceas deşteptător. Razele lui îmi băteau în geam spunându-mi:
- Bună dimineaţa!

I-am răspuns cu un zâmbet. Am privit minute întregi pe geamul camerei mele grădina din faţa hotelului. O combinaţie de verde cu ramuri uscate. Poate că grădinarul îşi luase concediu şi nu sosise încă pentru a înlătura capriciile iernii trecute.
Viaţa mă adusese aici. O ţară încă necunoscută. Un tărâm care nu îşi dezvăluise încă toate secretele pentru mine. Sunt sigur de asta.
Sticla de Ballantine’s zăcea pe undeva goală. Simţisem nevoia să beau seara trecută pentru a uita dezgustul de ieri. Am dat întâmplător cu piciorul în ea. M-am abţinut să înjur deşi firea mea colerică o cerea. Poate că soarele îmi topise sentimentele războinice.
Coboram scările grăbindu-mă să scap de cameristele enervante care făceau gălăgie de ziceai că lupta de la Călugăreni de pe 23 august 1595, s-a mutat aici. Cu oşteni şi bividii.
Am lăsat cheia pe recepţie şi aproape simultam i-am spus:
- Good day!

Surprinzător am primit şi răspuns:
- A wonderful day!

Ieşind pe uşă m-a izbit căldura plăcută a soarelui. Precum un pelerin ce stătuse un an prin peşteri am strâns ochii din reflex.
Aleile mi se păruseră mai scurte de data asta. Nici strada nu mai era aşa zgomotoasă. Începusem să mă obişnuiesc cu atmosfera de aici. Ori poate aburii beţiei încă nu îşi luaseră complet zborul.
Reşisem să schimb o sută de euro la o bancă din apropiere. Deranjat a fost că a trebuit să îmi completez un formular de parcă aş fi schimbat o sută de mii. Iar datele completate acolo nu aveau nici o legătură cu operaţiunea în sine. Nu am înţeles de ce mi s-a cerut să spun ce studii am şi dacă sunt căsătorit. Eu ştiam că banii nu ţin cont de om.
Tind să cred că tipa de la ghişeu nu ştia cum să îmi zică să ieşim în oraş. De, mentalitatea estică este că străinul ar fi mai bun decât conaţionalul. Poate doar mai deschis în idei noi. Amândoi îşi lovesc la fel de bine jumătatea când scapă de hăţurile legii.
Din greşală îmi pierdusem atenţia pe pancarta unei case de schimb valutar. Fusesem înşelat de către bancă la schimb. Am înghiţit în sec şi am mers mai departe.
Mai târziu aveam să aflu pe buzunarul meu despre cursurile valutare duble practicate de unele case de schimb.
Am intrat în primul fast food întâlnit în cale şi mi-am cumpărat un meniu de pe panou. După o aşteptare de cinsprezece minute am primit şi mâncarea. Trebuie să recunosc că megazinele de acest tip pot rivaliza oricând cu marile lanţuri de afară. Şi aici şi acolo se serveşte aceiaşi mâncare făcută din cauciuc.
Tot rătăcind pe străzi am dat peste un parc numit Cazzavillan. Amplasat într-o zonă de case muncitoreşti. Doi copii se jucau la marginea unei fântâni aruncând unul în altul cu apă luată în mâini din fântână. Nu le păsa că este luna aprilie şi încă nu este suficent de cald. Erau roşii în obraji şi veselia li se citea pe chipuri.
Am stat aici cam şaizeci de minute sau mai mult. Trebuie să recunosc că defectul cu măsuratul timpului mi se trage de la bunicul care terminase facultatea de matematică. El era atât de calculat încât îşi făcea tabeluri în care trecea cheltuielile lunare. La final de an trăgea linie şi deducea pierderile şi calcula profitul.
Eu eram la bază inginer de software şi totul se lega de limbaje programare: JavaScript, C++ , PHP, CSS sau SQL. Făcusem destule baze de date pentru firme mari din Europa. Eu construisem fundaţia pe care alţii îşi desfăşurau activitatea. În România aveam şansa să
Viaţa mă învăţase să fac multe. Principiul meu este: nimeni nu este etern, toţi putem fi înlocuiţi.
Mergând pe strada Luigi Cazzavilan, am ieşit spre altă stradă numită Ştirbei Vodă.
Visa-vis observasem o clădire cu arhitectură interesantă. Palatul Creţulescu, cum scria pe plăcuţa de la intrare. Se pare că cei care se ocupă de întreţinerea clădirii nu au lăsat-o pradă uitarii.
Admirând clădirea ţipătul unei femei mi-a atras privirea. Încerca să îşi folosească geanta pe post de armă, se ţinea de gât cu cealaltă mână şi lacrimile îi făcuseră machiajul să curgă pe obraji. Avea ciorapii rupţi semn că se luptase cu hoţul şi cazuse la un moment dat.
Fără să stau pe gânduri am luat-o la fugă după hoţ. Doi jandarmi care îşi aveau postul lângă Palatul Creţulescu, s-au ferit lăsându-i drum liber hoţului. Pe feţele lor se vedeau zâmbete ironice atunci când au văzut prostul ce alerga după hoţ.
În faţa clădirii DNA, un bătrân văzându-l pe infractor s-a ferit din calea lui. Eu l-aş fi trântit la pământ dacă aş fi fost în locul lui. Nu a reuşit decât să mă încurce punându-mi piedică involuntar.
Simţeam cum echilibrul meu cu solul fusese suprimat. Cădeam şi ştiam asta. M-am sprijinit în mâini să mă pot ridica repede.
Am ieşit alergând după el pe Strada Berzei. Tot urlând:
- Help! Help! Thief.

Doi tineri mergeau ţinându-se de mână. Ea având în mâna stângă trandafirul primit de la el. Mâna ei dreaptă îşi găsise protecţie în mâna lui stângă. El galant îşi adaptase mersul cu al ei deşi era cu mult mai înalt. Încă nu trecuse mult timp de când escaladaseră hopul majoratului. Se vedea că se iubesc.
El auzindu-mă şi văzându-l pe hoţ cum trece pe lângă el. Îl prinse pe infractor cu forţă de mâna stângă încât de durere hoţul se prăbuşi în genunchi şi scăpă lănţişorul din mână.
Ajuns lângă el l-am prins de gât şi l-am imobilizat. Ţipa de mama focului că l-am lovit. Nu îl atinsesm deloc. El insista că l-am lovit cu pumnul în faţă.
Poliţiştii ajunşi la faţa locului cu victima. Îi anchetau pe toţi de parcă ar fi fost infractori. Mie mi-au pus cătuşele de parcă aş fi fost hoţul. Pe hoţ l-au băgat în maşină fără nimic.
Am ajuns la secţia de poliţie. Unul mai deştept decât cei doi a luat hotărârea să mă descătuşeze şi să i le pună hoţului.
Trebuie să recunosc că Poliţia Română, are un mod ciudat de a gândi şi de a-şi educa cadrele. Sunt ciocane ce mărşăluiesc precum în filmul The Wall regizat de Alan Parker.

Deduc că majoritatea oamenilor care lucrează aici sunt scoşi la imprimantă. Au acelaşi fel de exprimare şi dacă unul face o eroare efectul de domino să amplifică însutit.
Timp de opt ore am stat într-o cameră 5 pe 5 metri. În jurul meu se învârteau tot felul de persoane în uniformă care încercau să se înţeleagă cu mine într-o engleză precară şi gesticulat dim mâini.
Hoţul a scăpat repede după ce a scris o declaraţie ce nu a durat mai mult de cinsprezece minute. Victima recuperându-şi lănţişorul rupt a stat şi ea să dea declaraţie zece – cinsprezece minute.
Ne reuşind să ajungă la o înţelegere
Am ajuns la hotel pe jos la ora 4 AM. În oglindă am observat că aveam răni pe mâini şi că mâna dreaptă mă durea de la cădere şi era dublă faţă de normal.

(va continua)

© Costea Mircea

Poveşti din ţara lor - O Românie pe care nu o mai cunosc - 3 - Primii paşi pe stradă

Îmi începusem aventura pe străzile din Bucureşti. Recunosc că zgomotul de aici poate rivaliza cu cel din marile oraşe. Acolo însă nu se foloseşte claxonul pentru impotenţa decizională a şoferului.
Pietonii se grăbeau către ţeluri necunoscute mie. Zâmbetul şi seninătatea de pe chipuri le erau străine. Grimasele le simbolizau fericirea.
Am văzut cum toţi se grăbeau să încalce legile. Unii traversau strada pe culoarea roşie a semaforului. Alţii aruncau ambalajul lângă coşul de gunoi deşi acesta era gol.
Aveam să îmi dau seama că minoritatea normală este privită precum ceva anormal de către cei cu adevărat defecţi.
Şoferii erau o categorie aparte. Majoritatea se eschivau de respectarea legilor.
În viitorul apropiat aveam să văd cum sunt înjuraţi pietonii. Cel de la volan se credea stăpânul străzii. Nesimţirea creştea odată cu mărimea maşinii. Atingea cote paroxistice la cei cu maşini de teren.
Dedusesem că 50% dintre posesorii de permis auto nu ar fi meritat nici măcar să viseze la examen.
Străzile se bifurcau la un moment dat. Semn că acolo se află o intersecţie. O groapă mare îşi făcuse loc chiar în centrul ei. Fiecare reuşea să o evite cum putea. Unii dădeau în ea reuşind să îmbogăţească mecanicul. Fără legătură cu expresia românească: Eşti atât de... încât dai în gropi.
Cartierele ce aveau case mici se învecinau cu dormitoarele la comun numite de mine şi mahalale. Aici se găseau o paletă largă de culori, limbaje, mirosuri şi sunete. Fiecare îşi poate gestiona cum vrea propia existenţă. Din păcate unii de aici tind să nutrească dorinţa de a mânui şi aţele celuilalt.
Asemuiesc Bucureştiul cu un oraş cu reflexii vagi de occident, îmbinate cu aer de bazar oriental de secol 18.
După mine simbolul acestui oraş este câinele vagabond ce se scarpină de purici. Poate că primarul oraşului ar trebui să îl includă pe stema zonei. Asta dacă nu poate găsi soluţii cu adevărat serioase fără crime de orice fel. Aveam să aflu peste ceva timp pe cocoaşa mea că igoranţa este cimentată în administraţia publică.
Nu am să înţeleg niciodată de ce atât de multe monumente sunt ignorate şi lăsate pradă vântului distrugerii. O lipsă de respect pentru adevăratele valori care formează fundaţia unei naţii nu am întâlnit niciunde.
Citisem undeva într-o carte de psihologie un principiu logic: dacă numărul de persoane creşte atunci riscul ca cineva să intervină scade. Este pe cat se poate de adevărat. Dar ce ne facem cu mentalitatea balcanică care dărâmă toate enunţurile şi limitează totul la individ? Ce poate fi mai rău decât durerile de şale în legătură cu lucrurile ce înconjoară omul?
Am să vă explic vizualo-mental. Fiecare percepe după cât poate sau cum vrea. Cum ar fi dacă aţi lucrat la un element de arhitectură respectând toate principiile impuse de o şcoală sănătoasă de arhitecţi. Aţi fi reuşit să obţineţi toate aprobările. Destul de greu în România. Încă se merge pe mentalităţile de pe vremea comunismului. Atunci era cererea cu dop şi cartuşul de kent. Acum pretenţiile pentru aşa ceva s-au însutit şi diversificat.
Să revenim la casa noastră, un element neoclasic cu decoraţii ale faţadei din marmură de cea mai bună calitate. O combinaţie de Empire şi Biedermeyer.
Credeţi că ar mai interesa pe cineva hotărât să ridice rapid lângă ea un nonelement din sticla de minim douăzeci de etaje? Şi asta doar pentru un venit rapid. Nu ar conta dacă se surpă. Dacă nu este indicat să faci o asemenea crimă arhitecturală asupra unei zone vechi. Să nu vorbesc despre lipsa fondurilor pentru păstrarea ei în condiţii optime. Aici nu se poate. Vidul dintre fapte şi vorbe este susţinut doar de liantul uitării.
Tot pierdându-mi paşii pe străzile capitalei României. Am găsit pe Calea Griviţei la numărul 107. O clădire în stil art-noveau. Un stil preferat mai ales în Germania şi Olanda.
Arhitectul Victor Horta a executat pentru primăria oraşului Bruxelles, o serie de clădiri art-noveau ce aduc vizitatori din toate colţurile lumii. Henry Van de Velde şi-a pus amprenta asupra Germaniei. A lăsat în urmă exemple de bun gust ce se disting de la distanţă faţă de restul clădirilor. Să mai amintesc despre anumite intrări de la metroul din Paris? Aici arhitect a fost Hector Guimard.
Dezinteresul general este completat de starea jalnică. Eu aş schimba puţin şi i-aş spune stare de asediu. Am privit de câteva ori cerul de teamă să nu fi făcut un salt înapoi în timp în anul 1944. Atunci când avioanele germane îşi făceau unul din ultimele jocuri pe cerul capitalei.
Ţin să remarc însă starea foarte bună a clădirii numită Atheneul Român. Poate că aici generozitatea nu s-a limitat doar la o privire fugară pentru fonduri europene nerambursabile.
Mi-am încheiat nedumerit escapada mea de pe străzi. Oameni din oraşul acesta au un simţ al orientării foarte prost. Îţi vorbesc de un punct şi îl arată fix in direcţia opusă.
Clădirea prăfuită numită hotel de trei stele de vedea din depărtare. Probabil pentru că asta este numărul de aştri pe care îi vezi atunci când urci scările până la ultimul etaj. Poate că inexistentul lift de aici, la patru stele este folosit pe post de saună. Te blochezi în el şi slăbeşti până te deblochează cineva.
În hol mă aştepta altă recepţioneră. Asta era în vârstă. Juca solitare pe calculator. Era plictisită de viaţă. Mi-a lăsat impresia că îi lipsea o vacanţă. Nu cred că avusese vreodată vreuna.
Eu:
- Key to room 605. Please!

Mi-a întins-o dintr-un gest reflex fără să se ridice de pe scaun.

Eu:
Surprins de lipsa de reacţie.
- G-oood nightt!!

Tăcere absolută. Dezarmantă pentru oricine. Ori lipsă de politeţe. Cine ştie… Timpul poate.

(va continua)

© Costea Mircea

Poveşti din ţara lor - O Românie pe care nu o mai cunosc - 2 - Recepţionera

Am intrat cu paşi greoi pe uşa hotelului. În momentele acelea simţeam nevoia să fumez. Nu făcusem asta niciodată. Îi detestam pe cei care îşi transformă plămânii în fum. Din păcate asta era senzaţia pe care o percepea creierul meu în acele clipe.
Ceasul de pe zidul din dreapta recepţiei arăta ora 7:05.
În hol lângă fotoliu era un aspirator semn că la ora aia se făcea curăţenie. Un papuc din plastic zăcea pe recepţie. Mocheta purta semnătura unor paşi semn că pe acolo trecuse cineva cu încălţările ude.
Uşa de la recepţie era închisă. Pe uşa din dreapta, deasupra căreia era ceasul, intră o femeie între două vârste. Zâmbi formal, primele riduri se observau vag. Halatul îi era şifonat dar curat. Ridică aspiratorul de jos, trecând pe lângă mine îmi aruncă un zâmbet formal.
Pe uşa de la intrarea în hotel intră o femeie cu părul alb. Mă observă din prima clipă.
- Scuzaţi recepţionera, are puţină treabă. Aşteptaţi aici!
Nu înţelesesem mare lucru din ce zisese ea. Noroc că îmi indicase unde să stau.

Timpul trecea cu viteza unui melc în clădirea aceea. Avusesem timp să observ de câteva ori fiecare detaliu. Trezit din somn puteam să spun unde este orice lucru din acea cameră. Asta dacă cineva nu vroia să îl mute.
Pierdusem deja optzeci şi cinci de minute din viaţa mea pe acel fotoliu.
Priveam un peretele ud de sus până jos. La baza lui se afla un telefon pe o măsuţă. Tocmai în momentul ăla pe uşa din dreapta intră recepţionera. Avea pe ea un halat, în mâini avea un prosop şi o săpunieră. Faţa o trăda lăsând să se înţeleagă că tocmai se trezise.
Îmi spuse:
- Nu mai privi că nu se usucă. Zi ce vrei!

Eu:
- Good morning! A room please!

Ea:
- A, eşti străinul...
Către sine. Naiba să te ia. Puteai să vii şi tu după ce îmi beam cafeaua.
I heard you. From the mister directory. Room 605.
Îmi întinse cheia. Cu pixul îmi indică unde să semnez în tabel.
Good day! Un zâmbet formal îşi făcu apariţia pe faţa ei.

Eu:
- Thanks!

Ea:
- If you feel offended by someone, call here. Reception number is 1002.
Către sine, încet. Pleacă naibii şi lasă-mă să îmi beau cafeaua.

Ieşisem pe uşă şi urcam scările. Fiecare treaptă mă obosea tot mai tare. Liftul lipsea cu desăvârşire deşi observasem că hotelul are trei stele.
La etajul 6, ultimul, fruntea îmi era plină de transpiraţie. Simţeam cum o picătură mi se mişcă de-a lungul coloanei.
Cu ultimele forţe am reuşit să introduc cheia în butuc. Purtat pe braţe de oboseală ajunsesem în pat cu hainele de stradă. Priveam în gol tavanul. Valiza zăcea undeva prin cameră.
Îmi aminteam de trecut şi toată camera se învârtea cu mine. Oboseala îşi spunea cuvântul. Fusese un început de zi prost. Poate că somnul m-ar salva de la o suferinţa dată de depărtarea de casă.
În depărtare se auzea cum un fierăstrău cum muşcă cu sete dintr-un copac. Nu era dearanjant prin comparaţie cu ceasul din hol.
Feţele celor dragi îmi jucau prin faţa ochilor. Scurte flashback-uri vizuale îmi păreau atât de reale şi de ancorate în prezent.
Îmi amintisem de prima vizită la dentist. Din cauza sperieturii îmi încleştasem dinţii şi îi ţineam captivă mâna stomatologului. Trei persoane se chinuiau să îi scoată prizonierului mâna din gura mea. Mama, asistenta şi medicul cu cealaltă mână rămasă necucerită.
Deodată o bufnitură mă trezi din visare. Dintr-o mişcare fusesem din nou în picioare. Precum un soldat surprins de invazia inamicului.
O femeie de serviciu intrase peste mine în cameră. Asta era grasă, mai mult decât prevedea legea, şuncile îi ieşeau din halat.
Bărbia îi era unsuroasă, probabil tocmai mâncase. Pete de mâncare îi cuprinseseră halatul nespălat.
- Scuzaţi domnu! Este ora de curăţenie.
O întrebasem din privire cât este ceasul.
- A, păi, este 10 şi 5. Îmi arăta cu ambele mâini de parcă aflase că nu ştiu să vorbesc Limba Română.
I-am tras o înjurătură în engleză pe care nici eu nu o înţelesesem. Am aruncat geanta în dulapul gol şi am luat cheia cu mine.
Coboram scările nervos în speranţa că poate o să găsesc un loc unde să nu îmi deranjeze nimeni gândurile. Poate o să mă întind pe o bancă în parc. Precum aurolacii pe care în văzusem la EuroNews în ştirile despre România.
Păşeam pe aleile din jurul hotelului, mergeam spre necunoscut...

(va continua)

© Costea Mircea

Poveşti din ţara lor - O Românie pe care nu o mai cunosc - 1 - Taximetristul

Mi-am început drumul atunci când noaptea încă mai tânjea după lumina zilei. România era un tărâm necunoscut pentru mine. Auzisem multe lucruri urâte despre ea şi despre Bucureşti. Nu le-am crezut pentru că raţionamentul oamenilor se bazează pe cămaşa ce le acoperă goliciunea şi nu pe fapte palpabile.
Atunci când fusesem detaşat la Belgrad timp de un an, le ignorasem. Deşi era un oraş cam diabolic şi auzisem despre atentate şi răutatea sârbilor. Petrecusem doisprezece luni liniştite şi cunoscusem câţiva localnici care m-au ajutat mult să mă integrez într-o lume necunoscută. Toate erau trecut acum.
Avionul meu aterizase la ora 5:45, într-o dimineaţă friguroasă de ianuarie. Aeroportul părea amorţit sub luminile chioare ale felinarelor.
Am traversat în grabă toată zona cenuşie ajungând într-un final în parcare. Doar eu şi o valiză în care îmi luasem hainele necesare, un dicţionar englez-român şi un laptop.
Un individ cu burtă ce stătea pe capota unei maşini galbene, a strigat la mine:
- Hei, băiatu. Hai cu mine! Am preţuri ieftine la taxiu.
Eu:
- Sorry, not understand. English please.

Am observat că ţinea în ambele mâini o shaworma pe care o întâlnisem în excursie în Turcia. Acolo costa 10 euro şi era mult mai mare.
Pe barbă avea scursă maioneză şi mâinile îi erau pline cu zeama de la shawormă. Printre ingredientele aflate în gura lui reuşi să îmi strecoare o întrebare cu iz de ceapă.

- Vii, sau mergi cu bicicleta?
Arătând cu degetul din centru de la mâna dreaptă către maşină.

Eu:
- Ok. Let's go!

El:
- Leta ce?

Tocmai terminase de mâncat şi stergându-se pe bluză de zeamă urcă la volan.

El către mine:
- Ia zi băiatu. Unde te duce mosu? Preferi ceva?

Eu:
- Hotel X. Please!

El:
- Ok moşule. Să ştii că recepţionera de acolo care e azi e beton. I-am tras-o şi eu odată. Mamă ce craci are. Pe restul nu le-am încercat că sânt cam babe şi tre să iasă la pensie. Lasă că aduce ei prospături să se bucure şi ochiul clientului.

Eu:
- Ok, ok.

Porni în trombă de pe loc fiind foarte aproape să mă lipesc de parbriz precum un afiş de locul de panotaj. Sau cum aveam să observ peste ceva timp, precum afişul de pe zidurile din zona veche a oraşului plină cu gropi şi noroi.
Îmi zise:
- Auzi băiatu. Da la fetiţe nu vrei să mergi, iarbă nu vrei? Am relaţii. Le dau ieftin.

Eu:
- What is fetite and iarba?

El:
- Lasă bă că te duce băiatul dacă vrei.
Îmi întinse o carte de vizită.
- Ia bă, să mă suni când vrei. Hai să-ţi pun niste musică să te descordezi, bă!
Apăsă pe un buton şi din boxe ieşi un bocet de înmormântare din care reţinusem doar: duşmani, belea şi fără număr.

Eu:
- What is this?

El:
- Manele bă, nu mai roti ochii aia. Mă sperii. Vrei să te duc la spital dacă ţi-e rău?

Eu:
- What?

El:
- Msică bă, nu pletoşi dăia satanişti care se închide la concerte şi face sex în grup. Ai deacu de jigodii.
Unu dăsta m-a dat afară de la fabrică. Iera director. Unu venit de două săptămâni, unu intrat cu şpagă pe post. Mi-a zis că beau toată ziua şi mi-e lene. Auzi tu bă, lene la două ore de muncă? Că restul le petreceam acasă.

Eu:
Ţipând la el. Sorry, stop this!

El:
- Bine bă. Nu mai orăcăi. Îl opresc. Rămâi cu grasele tale de la operă. Ale dreacu de unflate, zici că sânt strânse de gât când cântă.

Îl ignoram de acum privind pe geam la contrastul oraşului. Clădirile afumate erau luminate de reclame multicolore. Arhitectura văzută în reviste era îndoită de clădirile de sticlă trântite de către un copil arhitect. Profesorul îl trecuse clasa cu nota 5, de milă să nu îşi ia bătaie de la părinţi.
Simţeam cum ocoleşte cu maşina prin tot oraşul. Poate aşa este tradiţia când vine un străin în România, m-am gândit în sinea mea. Deşi la mine în ţară si-ar fi pierdut Licenţa de taximetrie dacă m-aş fi dus la secţia de poliţie.
Într-un final maşina se opri în faţa hotelului.

Eu:
- How much?

El:
- Ce muci bă? Mă înjuri? Te costă 100 de euro. Hai scote caşcavalul căc chem poliţia.

Eu:
- One hundred?

El:
- O sută. Ce beleşti ochii la mine?

I-am întins două bancnote de 50 de euro abţinându-mă să nu îi trag una. Mi-aş fi făcut probleme încă din prima zi a şederii mele aici. Vroiam să construiesc şi nu să dărâm o firmă în România.
Am trântit portiera în urma mea. Individul demară în trombă lăsând în urmă fum de la motorul bun de casat. Tusea îmi lovi cu putere pieptul şi lacrimile îmi înroşiră ochii.
Hotelul cu geamuri prăfuite se întindea în faţa mea.

(va continua)

© Costea Mircea