Lucrurile cu adevărat importante tindem să le minimalizăm din slăbiciune.
Ne plângem de cauză însă nu descoperim miciodată efectul. Principiul este asemănător cu al unui joc de domino. Piesele din păcate nu au un efect reversibil. Ce s-a prăbuşit acolo rămâne. Nici sfinţii nu îl mai pot ridica pe cel care şi-a prins cămaşa în gardul de sârmă ghimpată.
Suntem făpuri întrupate din tablourile lui Salvador Dali. O mixtură de bine şi rău. De alb şi negru. Personalităţi la marginea limitei. Ce se balansează între jos şi sus. Centrul nu există.
A trecut o lună peste ultimele evenimente. Destul încât să nu fie nici mult dar nici puţin.
Personajul nostru şi-a continuat zbaterea într-un univers ce i se părea inperfect. Dar ce este perfecţiunea. Posibil să fie doar fabulaţia unei minţi de artist cu gândurile luate de aburii alcoolului.
Ghinioanele de la începutul cărţii s-au mai estompat. Nimeni nu poate să fie atât de norocos să aibă doar zile înorate. Şi chiar de le are pe toate. Tot vede o rază de lumină după norii cenuşii.
Între timp au mai fost în calea-i valuri de pământ. Nu au însă o însemnătate atât de mare încât foaia de hârtie să le ia în seamă. Timpul parcurs de ceasul din holul hotelului nu le reţine. Nici măcar împricinatul ne le mai dă o aşa de mare importanţă.
Istorisirea noastră se opreşte într-o noapte înorată de duminică. Stă câteva momente să se odihnească şi porneşte din nou.
Ceasul de la mâna personajului principal arată ora 3 şi 27 AM. Timpul local al României.
Se trezise cu o poftă nebună să bea o cafea dublă. Cum aparatul de la parterul hotelului era defect luă hătărârea să plece în căutarea unui magazin non-stop din oraş.
Apăsând comutatorul de la baie lumina invadă întunericul. Ochii lui obişnuiţi cu întunericul din cameră reacţionară imediat.
Deschise robinetul dând în dreapta spre apă rece. Luă apă în ambele mâini. Contactul apei cu faţă îi trezi o grimasă. Grăi retoric:
- Brrr, ce rece este...
Rezonanţa băii în prag de dimineaţă îl opri să mai zică ceva. Nu vroia să îşi trezească vecinii.
După duşul de rigoare. Îşi îmbrăcă hainele în grabă. Mişcă cheia în încuietoare cu atenţie să nu facă zgomot.
Holul îi părea lung deşi era la câţiva paşi de scări. Le cobora cu paşi mari.
Jos uşa pe clinchet din hol îl trezi pe paznic. Dormea pe o canapea fără nici o grijă. Acesta rămăsese la recepţie în locul recepţionerei. Ea plecase într-o cameră de la parter să doarmă.
Liniştea care se instalase pe aleile hotelului se prelungea şi în stradă.
Mergeam la pas admirând blocurile scăldate în întuneric. Ici, colo, câte o lumină supravieţuia somnului.
Am trecut pe lângă un post de pază. Cel din interiorul gheretei fusese furat de somn.
La o sută de metri doi poliţişti mâncau pizza pe capota maşinii. Îşi dădeau unul altuia ketchup-ul.
O tipă îşi plimba câinele pe trotuarul de visa-vis. Îi arunca acestuia un băţ şi câinele i-l aducea înapoi.
Am parcurs pe jos câţiva kilometri. Nici urmă de magazin care să fie deschis. Nici măcar un McDrive nu întâlnisem în drumul meu. Totul era închis. Ici colo scânteieri de viaţă.
Gândurile mă purtau departe. Mergeam din instinct. Aerul dimineţii de primăvară îmi lovea cu putere pieptul.
Lovisem ceva cu piciorul. Prima reacţie mă făcu să mă duc spre înainte datorită mişcării. Îmi redresasem corpul la timp şi nu ajunsesem pe burtă. O mână invizibilă mă trase din hăţişul gândurilor către prezent.
Totuşi nu lovisem atât de tare încât să distrug ce era la picioarele mele. Norii pe care pluteam până atunci se disipaseră.
Mă trezisem în mijlocul evenimentelor ce vor urma. Nu ştiam cum să reacţionez pentru că nu mai fusesem pus niciodată într-o asemenea situaţie.
La picioarele mele era un bătrân cu părul alb. Şedea ghemuit. Ridurile îi brăzdau faţa ovală. Din când în când omul scotea ignete semn că ceva nu era în regulă.
Simţeam cum viaţa bătrânului mi se scurge printre degete. Mă aplecasem spre el. Acum îl auzeam mult mai clar cum horcăia.
Mă ridicasem speriat. Să fug nu puteam. Moralitatea nu îmi îngăduia asta.
Privii în spate şi nu găsii decât umbra unui arbore. În faţă nu se întindea decât marea de lumini de pe Bulevard.
Aş fi vrut să strig. Nu mă auzea nimeni. Zona era plină doar cu magazine închise la acea oră.
Căutam cu disperare un punct de care să mă sprijin. Pământul se învârtea cu mine. Nu îl găseam acel punct.
Încercam din răsputeri să îmi găsesc idei care să facă răsăritul mai bun.
Pentru prima dată capul îmi era gol. Citisem biblioteci întregi de literatură universală. În acele clipe nu îmi foloseau la nimic.
Panica mă cuprindea centimetru cu centimetru. Pe coloană simţii un fior rece combinat cu o picătură imaginară ce se scurgea cu încetinitorul. Enervant de încet. De parcă picătura se umanizase şi îi zicea:
- Sâc, te torturez până spui tot.
Eu care fusesem sigur mereu pe tot ce întreprinsesem. Acum eram stângaci, picioarele îmi tremurau, dinţii mi se încleştaseră, inima îmi bătea cu putere.
Mă lăsasem pe vine. Îi şoptii bătrânului:
- Pot să vă ajut cu ceva?
O întrebare stupidă. Pentru prima dată mă simţeam un idiot. Nu îmi venea nici mie să cread că pusesem o asemenea întrebare. Stupidă de la un capăt la altul.
Bătrânul îmi zise ceva neinteligibil.
Observasem că era îmbrăcat destul de subţire. Hainele nu erau noi dar nici nu miroseau.
Avea cu el două sacoşe în care îşi avea restul lucrurilor. Se observa că îi căzuseră din mâini atunci când se prăbuşise. Una dintre sacoşe avea pe ea buline colorate iar pe cealaltă scria Assos.
Pe lângă noi se aciuase şi un câine maidanez care ne privea cu atenţie.
Poliţiştii din care mâncau pe capotă erau destul de departe. Mersesem destul de mult. Nu simţisem fiind furat de peisaj sau de gândurile pe care alunecasem uşor.
Câinele privea când la mine, când la bătrân. Era singura fiinţă care se afla pe lângă noi.
Timpul trecea în defavoarea bătrânului. Norocul însă îi surâse în plină noapte.
O maşină de poliţie tocmai îşi făcea rondul prin zonă. Văzându-mă agitat întorseseră pe contrasens.
Cel de la volan deschisese geamul şi mi se adresă:
- Bună seara! Ce s-a întâmplat?
Celălalt mă privea şi ne asculta cu atenţie. De undeva din semi-întunericul maşinii. De pe scaunul din stânga.
Cel de la volan îmi ascultă cu atenţie povestea. Şi concluzionă:
- Mda, nu este vina dumneavoastră.
Coborî din maşină să vadă ce s-a întâmplat. Şi zise către sine:
- Aha, este Marin Boschetarul.
Către celălalt care rămăsese în maşină:
- Vere. E Marin. Vechiul nostru prieten. I-am zis să se lase de sportul ăsta şi să îşi caute un loc unde să stea.
-
Poliţistul de pe locul din dreapta scoase o maximă:
- Cerşitul dăunează grav sănătăţii!
Cel de afară către cel din maşină, înţepându-l:
- Mai rău decât ţigările pe care le arzi tu?
Răspunsul veni neîntârziat:
- Nu. Dar totuşi face rău.
Cel de jos scoase staţia prin geam. Dădu prin staţie coordonatele zonei. După ce termină de vorbit îmi ceru un act de identitate. Băgasem de seamă că îl uitasem în cameră.
Uitându-se la mine îmi zise. Îmi ghici lipsa actelor.
- Data viitoare aveţi grijă! Vi se poate întâmpla ceva rău şi nu avem cum să vă identificăm.
Salvarea sosi în câteva minute. Poliţistul de jos vorbea cu o asistentă. Bătrânul era de acum în salvare. Semnalele sonore ale salvării îi anunţau plecarea.
Poliţistul veni către mine. Îmi zise:
- Vă mulţumesc pentru ajutor. O dimineaţă liniştită.
Eu:
- Totuşi pot să ajut cu ceva?
Poliţistul:
- Da. Duceţi-vă să vă odihniţi! Face bine la sănătate. Noapte bună!
Eu:
- Noapte bunnnă!
Maşina de poliţie se îndepărta de mine. O privii până deveni un punct în depărtare.
Încă odată găsisem drumul de întoarcere la hotel. Mă trântisem îmbrăcat în pat.
Mă durea capul. Camera se învârtea cu mine...
(va continua)
© Costea Mircea
.jpg)
