Artă în exil

Am fost mereu un popor care a creat în exil. Inovaţia românescă s-a simţit mai bine în locuri unde soarele îi arunca priviri blânde. Precum niste vaşnici urmaşi ai lui Sisif
ne-am desconsiderat valorile izgonindu-le şi forţându-le să plece în exil forţat.
Brâncuşi a primit mai multe aprecieri de la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d'Automne din Paris, cât nu a primit din 1902 si până astăzi în România.
Béla Ferenc Dezső Blaskó un trubadur ce a lăsat în urmă neâmplinirile de aici pentru a primi aprecieri pe Broadway, printre străini…
Matei Vişnec dramaturgul ce l-a depăşit pe Ionesco, este necunoscut într-o societate rahitică la domeniul cultură.
Listei lungi i se adaugă de astăzi oficial si Radu Mihăileanu, unul dintre ambasadorii europeni al culturii în 2009, stabilit în Franţa.
Filmul lui, Le Concert, a câştigat sâmbătă la Teatrul Chatelet din Paris, două premii Cesar. Premiul pentru cea mai bună muzică şi premiul pentru cel mai bun sunet.
Filmul merită să fie vizionat.

Călătorie în Bretania

Mâine este ultima zi în care puteţi să admiraţi expoziţia la Muzeul Naţional de Artă al României.
Bretania este una dintre cele câteva regiuni franceze a căror identitate culturală este deosebit de pronunţată.
Dintre toate regiunile Franţei, în Bretania costumele populare prezintă, fără îndoială, cea mai mare diversitate. S-au putut inventaria şaizeci şi şase de tipuri principale de îmbrăcăminte, fiecare cu numeroase variante, mai ales în forma bonetelor, care se apropie în total de 1200.
Încă din deceniul 1830-1840, pictorii au apreciat în Bretania frumuseţea originală a interioarelor ţărăneşti.
Cele peste 200 de piese de artă plastică şi decorativă - pictură, sculptură, stampe, costume somptuos brodate, piese de mobilier tradiţional, obiecte de uz cotidian - oferă o imagine concludentă asupra acestei regiuni, al carei pitoresc şi farmec i-au cucerit pe artiştii români de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumatate a secolului al XX-lea.
Expoziţia invită privitorul să călătorească pe urmele artiştilor, pe străduţele oraşelor medievale ale Bretaniei, să pătrundă în casele în care, printre vechile mobile, se desfăşoară, netulburat de civilizaţie, ritualul existenţei zilnice, să admire costumele tradiţionale bretone. Vizitatorul va rămâne fascinat de peisajele marine şi de procesiunile care au loc cu ocazia sărbătorilor străvechi.

Emoţie de toamnă

A venit toamna în plină primăvară. Ne-a luat pe toţi prin surprindere cu o ploaie rece şi cu zarea fumurie a unei dimineţi de septembrie.
Picăturile macină zarea de la primele ore ale dimineţii, chiar şi metalul a intrat la apă…
Ne-am trezit melancolici aşteptând mai mult de la căldura din suflete decât de la cea de afară. Aşa ştie februarie să îşi ia la revedere de la noi în penultima zi din lună. Cu picături mari mângâiate tomnatic de vocea caldă a lui Nicu şi cu cenuşiul îmblânzit de acordurile chitării lui Alifantis.

Magicianul

Mi-a placut dintodeauna să fiu radical şi să devin oaia neagră a grupurilor ce se bazau pe şabloane create de alţii. Dorinţa mea a fost să fiu eu cu bune şi cu rele.
Am căutat şi în cinematografie un regizor care să fie diferit faţă de celalţi, pe care să il pun alături de o sepia bine realizată. L-am găsit în persoana lui Ingmar Bergman. Un opus incurabil a tot ce se făcea până atunci şi de neegalat de cei care au încercat să îl copieze.
Regizorul este o combinţie între un artist intelectual şi un cineast minuţios în cele mai mici detalii.
Comparaţia absurdă a criticilor vremii cu un alt titan al cinematografiei Michelangelo Antonioni, a fost doar o neputinţă la acele vremuri de a îi plasa opera într-un spaţiu neexplorat până atunci.
Filmele lui rămân veşnice şi greu de digerat pentru majoritatea cinefililor obişnuiţi cu producţii de calitate îndoilenică.
Există multă otravă în filmele lui, dar acea otravă nu ucide ci întăreşte prin imaginile unei dulci şi seducătoare agonii…
Filmografia sa rămâne, chiar şi postum, un manual de de lectură ce vă invită să descifraţi fiinţa umană în frumuseţea ei primordială.

Alb şi negru

Clubul Fotografilor
Casa de Cultură "Mihai Ursachi" a Municipiului Iaşi
Galeria "Labirint"

Cristian Bălţătescu
"Frânturi alb-negru"
Expoziţie de fotografie

Vernisaj: marţi 2 martie 2010, ora 19.30.
Perioadă: 2 - 14 martie 2010, între orele 8 şi 20.

Expoziţia este alcătuită din 40 de fotografii (30,5 x 45 cm).
Pentru mai multe informaţii accesaţi: Cristian Bălţătescu

O altfel de sărbătoare

Amăgiţi de rutina zilnică ne îndepartăm de simplitatea ce dă farmec vieţii. Avem tehnologia la picioare dar nu avem acel ceva ce ne făcea odată mai simpli, mai pământeni...
Natura ne dă lecţii de viaţă zilnic şi ne arată ce înseamnă iubirea adevărată.
Pentru ea nu există sărbatori care celebrează apogeul kitsch-ului. Ea nu îşi dovedeşte afecţiunea doar atunci când există suport financiar.
Apreciez păsările de genul lor pentru devotamentul de care dau dovadă. Sunt acea parte din univers care nu s-a schimbat indiferent de vremuri. Respectul pentru partener a rămas acelaşi. Partenerii îşi păstrează verticalitatea indiferent de hopuri.
Noi în schimb am uitat să fim simpli şi să ne bucurăm de o strângere de mână, de o primă rază de soare împreună, de o plimbare pe malul marii în momentul cand soarele arde în aproprierea nopţii ori de simplul mâine.
Poate că ar trebuii să ne scoatem mapele de la naftalină şi să luăm notiţe…

Dor de culoare

Gata, am aşteptat prea mult. Am dat nervos cu pumnul în masă că nu mai vreau gheaţă nici măcar în pahar. M-am săturat să văd doar linii cenuşii. Primăvara trebuie să îşi intre în drepturi. Mi-am afundat prea mult timp picoarele în noroiul de pe trotuare, am văzut oameni chirciţi de frigul de afară, vântul ce zbura pălariile ponosite, nu mai vreau oraşul plin de zăpadă şi nisip aruncat în prostie pe străzi. Am reuşit să îmi trag în grabă paltonul şi am ieşit afară. Acolo m-a întâmpinat el, soarele, ce o vestea pe ea….
De două zile primăvara şi-a intrat în drepturi. Am văzut deja primii muguri primăvărateci din Bucureşti. Natura a intrat în sărbătoare şi nu se mai opinteşte în fiecare ploicică nocturnă. Martie ne bate la uşă lasând în urmă un februarie noncolor.
Este vremea noastră, a celor ce ne place natura, a celor ce ne plac drumeţiile şi cerul înstelat. Mi-am pregatit rucsacul, izoprenul şi cortul. Sunt la uşă aşteptând să plec în curând. Adio iarnă, bun venit primăvară!

Celaltă faţă a României

Un fanariot a scos astăzi o perlă despre poporul român. Ne-a făcut pe toţi inculţi şi de etnie rromă.
Eu am să îi arat o parte a României despre care tovarăşu prim secretar nu are habar, orbit de propria incultură cu iz de mare.
Vi-l propun pe Creţu Răducanu. Un nume care nu spune nimic, poate doar cunoscătorilor…
S-a remarcat ca un elitist şi un talentat interpret de jazz, încă de la 19 ani. A făcut studii muzicale la Iaşi şi Cluj, apoi la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (clasa contrabas, 1953-1956). Astăzi este veteranul muzicii de calitate din ţara noastră.
Credinţa dumnealui se bazează pe zeii Duke Ellington, în John Coltrane şi Louis Armstrong.
Nu îi plac liniile fără fond, aici ne potrivim, aşa cum este nenea care a dat deliberat în toţi oamenii din ţara asta.
Peste toate rămâne un Jazzman de excepţie ce ne va încânta în serile ploioase tocmai sus la Sala Radio.

Cartea de luni (III) [Trei într-o barcă]

Un veritabil jurnal de călătorie în care Jerome K. Jerome ne infirmă toate prejudecăţile referitoare la ironia englezească şi la epoca victoriană, conformistă şi sobră.
Cartea este un adevărat succes, fiind o evocare cu umor a peripeţiilor a trei orăşeni pentru care o călătorie de placere pe Tamisa se transformă într-o veritabilă expediţie.
Stilul unic al lui Jerome şi spiritul său de observaţie vă va captiva încă din primele rânduri.

Boemul

Despre actori de genul lui se pot scrie romane fără de sfârşit. E păcat ca geniul Mălăele să fie închis între semne de punctuaţie. La cei 58 de ani este mai în vervă ca niciodată. Deşi este scârbit de: “…maioneza taiată”, numită teatru contemporan.
Actor de teatru şi film, scenarist, regizor de film, caricaturist, romancier. O personalitate puternică închistată într-un trup ce pare firav.
Umorul mălăielian dă savoare spectacolelor chiar dacă unele sunt tragedii…
Nu a avut şansa să joace Hamlet,sau poate că a avut neşansa de a rata rolul, totuşi pentru mine el rămâne cel care s-ar mula cel mai bine pe rol.
Suntem norocoşi că suntem contemporani cu o asemenea personalitate. Cu un boem al anilor 20-30, transpus într-o realitate demnă de dramaturgiile lui Ionesco. Timpul este inexorabil cu valorile aşa că trebuie să profităm de el şi să ne rupem din timpul nostru preţios pentru a îl vedea pe Horaţiu Mălăele la lucru pe una dintre scenele bucureştene.
Vi-l recomand, merită efortul… Până atunci puteţi să vă delectaţi cu site-ul lui:
horatiumalaele.ro

Perla Scandinavă

Minunăţia din fotografie costă cam cât o garsonieră. Este vârful aparatelor foto. Firma suedeză Hasselblad a reuşit prin inovaţie să facă trecerea de la point-and-shoot şi categoria de mijloc numită bridge, către DSLR.

Argumentele pro DSLR sunt:
1. Posibilitatea de a alege lentilele potrivite pentru situaţii specifice: macro, telephoto, portrete. Soluţiile dedicate sunt întotdeauna mai performante decât cele bune la toate, ca în cazul lentilei unui bridge.
2. Vizualizare optică prin obiectiv: calitate foarte bună a imaginii vizualizate, mai bună decat pe LCD-ul unui point-and-shoot.
3. Viteza de reacţie foarte bună (1 zecime de secundă de la pornire până la momentul primei fotografii).
4. Salvează fisiere RAW în plus faţă de JPEG.
5. Sistem de autofocus mai performant şi mai rapid decât în cazul point-and-shoot-urilor.
6. Posibilitatea folosirii accesoriilor, pornind de la flash-uri externe, şi terminând cu baterii suplimentare sau declanşatoare cu/fară fir.
7. Aspectul imaginilor este 3:2
8. DOF (Depth Of Field) – adancime mică a câmpului vizual, ceea ce permite focalizarea atenţiei pe subiectul fotografiat.

Profesioniştii

Sunt oameni pe care nu aveţi de unde să îi cunoaşteţi. Numele lor nu vă spun nimic.
Ei nu se prostituează pentru cinci bani cum o fac 90% dintre cei promovaţi în ţara noastră. Nu ştiu să coboare acolo în noroi pentru a fi asemeni lor. Au ţinte înalte pe care nu şi le pot realiza în România din cauza obedienţei şi dotării la pământ a sistemului. Dar mai ales pentru că nu îşi permit să fie umiliţi de angajatori cu o sumă derizorie.
O astfel de persoană am cunoscut şi eu în 2006, a crezut în ţelul ei şi şi-a urmat drumul chiar daca hopurile erau din ce în ce mai mari şi luau forme de găuri de vierme…
Ea m-a învaţat ce înseamnă astronomia de bază, tot cu ea am fost la prima mea întrunire SARM şi chiar mi-a plăcut…
Îşi dorea să studieze astri la un nivel decent care să îi stimuleze creativitatea, nu a reuşit aici, dar a învins acolo unde oamenii ca ea au mereu uşi deschise.
Astăzi este studentă la Universitatea din Bonn, studiază astrofizica şi este un elev de 1 sau 1.7, cunoscătorii sistemului de notare vestic înţeleg ce spun.
Este unul dintre cazurile fericite de români care studiază afară pe propriile puteri. Nu precum sunt alţii trimişi de tatuca care lucrează în guvern pentru că dă bine printre colegi să aibă odrasla la şcoli străine.
Pentru ea este Dobson-ul de mai sus, un fel de Canon EOS 7D pentru fotografi.

Peisaje Transilvănene

Expoziţia Peisaje Transilvănene - stampe din colecţia Muzeului de Artă Braşov propune, prin intermediul a 22 de stampe vechi, o călătorie inedită prin Transilvania de altădată. Cu o singură excepţie, gravurile expuse provin din a doua jumătate a secolului XIX, veac al călătoriilor şi explorărilor prin excelenţă. Sub influenţa romantismului, artiştii călători străbat ţinuturile îndepărtate consemnând în peregrinările lor peisaje, costume şi tradiţii. Situată la hotarele Europei Centrale, Transilvania oferă un bogat material imagistic publicaţiilor ilustrate din străinătate şi albumelor de gravuri, foarte apreciate în epocă.
Gravuri în metal sau litografii, având în egală măsură o valoare documentară şi artistică, stampele expuse descriu cu exactitate şi minuţiozitate topografia şi elementele de arhitectură. Rigiditatea descriptivă este atenuată prin includerea în compoziţie a unor scene şi figuri cu caracter anecdotic şi prin amplificarea fantezistă a coordonatelor peisajului real. Selecţia motivelor trădează influenţa romantismului, vizibilă în interesul pentru ruine şi monumente medievale, predilecţia pentru peisajul montan şi pigmentarea compoziţiilor cu personaje pitoreşti şi exotice.
Majoritatea lucrărilor expuse aparţin artistului german Ludwig Rohbock (1820-1880), prolific desenator şi gravor. Rod al călătoriilor întreprinse în Ungaria şi Transilvania, desenele sale vor fi publicate în lucrarea realizată în colaborare cu János Hunfalvy, „Ungaria şi Transilvania în vederi pitoreşti autentice", publicată la Darmstadt în anul 1864. Artiştii transilvăneni sunt reprezentaţi de Theodor Glatz (1818-1871), artist şi fotograf vienez stabilit la Sibiu, şi de Carol Popp de Szathmáry (1812-1887). Un caracter aparte are gravura „Clujul în secolul al XVII-lea", apărută într-o lucrare dedicată asediului Vienei de către turci din anul 1683, editată la scurt timp după evenimente de Jacobus Peeters din Anvers.

Oraşul lu' Caragiale

Deunăzi am auzit în autobuz doi indivizi care susţineau proiectul ce interzice fotografiatul în locuri publice. Se afundaseră atât de tare în discuţie încât mai aveau puţin şi puneau un pupitru, violet că tot e la moda la Cotroceni, pentru a susţine o conferinţă de presă.
O tot dadeau în sus şi în jos că ar trebui interzişi şi arestaţi pentru că îi stresează cu blitzul sau că de ce câştigă bani pe spatele lor. Semănau izbitor de bine cu paznicul din Bellu care m-a dat afară pe motiv că: “disturbeşti morţii cu pozele”.
Sau cu personajul caragielean ce i-a interzis unui amic să fotografieze pe aerodromul de la Clinceni pe motiv că: “nu ai voie să faci poze pentru că aşa vreau eu”.
Mă aflu în faţa unor dileme bucureştene, să mă apuc de fotografiat muşcatele bunicii sau să emigrez mai către vestul ţării unde mentalitatea este mai aerisită…

Ultimul tren

Am uitat să avem puterea de a pierde. Majoritatea se consideră învingători într-o luptă deja abandonată.
Suntem enigmatice statui de ceară ce se topesc la prima rază de soare. Visăm la viitor dar ignorăm prezentul. Ne facem planuri dar am uitat să le ducem la final pe cele din prezent şi le lăsăm apatici pe raftul prăfuit al bibliotecii.
Visăm să avansăm în grad dar nu ne facem timp să ne vedem cu cei care ne sunt aproape.
Trăim o viaţă într-un corp străin şi ne ducem crucea pe drumul vieţii.
Uneori timpul şi natura ne pun piedică şi ne opresc pendulul existenţei noastre efemere.
Atunci ne dăm seama că am pierdut un element din puzzle-ul vieţii noastre şi nu îl vom mai putea înlocui niciodată. Suntem actori într-o sală goală, himerice prezenţe pe scena vieţii.
A-ti păsa de cineva e lucru mare. A iubi pe cineva este un lucru şi mai mare. Două enunţuri pe care le conştientizăm prea târziu şi nu ne mai sunt de nici un folos la capăt de drum.

Arta din subteran

Ieri spre seară am trecut prin Piaţa Victoriei 1. Am uitat că acolo este expoziţia Metroart. Deşi îmi doream să o vizitez de vineri.
Întâmplarea a făcut să observ afişul ce prezenta expoziţia.
Pe cele două peroane de la Victoriei 1, sunt expuse fotografii digitale, la începutul şi la finalul ei tronează afişul expoziţiei. Este un vernisaj inedit şi îi felicit pe cei ce au avut ideea. Câteva fotografii mi-au plăcut mai mult şi am hotărât să vi le arăt şi dumneavoastră.
Faţă de prima zi când au existat critici că sunt prea sus, se pare că au mai fost coborâte, mie mi s-au parut că sunt accesibile ochiului publicului ori sunt eu prea înalt.
Fotografiile ne prezintă lumea din subteran văzută prin lentilele aparatului de fotografiat.
Pentru o altfel de viziune asupra expoziţiei daţi click pe Cătalin

O călătorie de la Întuneric la Lumină

Am primit de la o amică un mail care mi s-a părut interesant.
Spectacolul lunii februarie este o poveste vie ce se transformă pentru participanţi într-o meditaţie activă, în care se experimentează descoperirea Sinelui şi transformarea parţilor întunecate în reversul lor luminos. Povestea muzicală permite publicului intrarea într-un spatiu iniţiatic de auto-explorare, practică asemanatoare "calatoriilor" shamanice în care te scufunzi în adancurile subconştientului personal sau colectiv pentru a vindeca traume, a învata lecţii, a recupera parţi de suflet, a elibera emoţii şi a le transforma.
Practica va fi condusă de psihologul Madalina Groseanu, artiştii trăind experienţa călatoriei de la Întuneric la Lumină pentru fiecare participant. Pădurea este locul în care pornim să înfruntăm pericolele pentru a ne găsi comoara...iar comoara suntem noi.

Interpreţi:

Irinel Anghel - Călătorul
Maria Tomescu - spiriduşul, îngerul, fetiţa
Alexandru Groseanu - ghidul, Învăţătorul

Din public participă: Andreea (Ileana) Dragomir - "cea aleasă"

Scenografia:

Mirela Traistaru - artist plastic
Raluca Ghideanu - artist plastic

Muzica, video şi coregrafia de Irinel Anghel

Light design: Publicul

Cu participarea Madalinei Groseanu - trainer atestat de Eagle’s Wing-Centre For Contemporary Shamanism, dezvoltare terapie experentială şi dinamică de grup.

Biletele se găsesc la casa de bilete a Centrului Cultural Nicolae Balcescu
Preţul unui bilet: 20 lei

Cartea de luni (II) [Portretul lui Dorian Gray]

Pentru mine rămâne una dintre cartile care nu ar trebui să lipsească lista de cărţi citite a fiecăruia. O carte bună se cunoaste de la primele pagini.
Povestea este asociată greşit cu Faust-ul lui Goethe. A fost catalogată drept o carte cu influenţe sataniste. De, snobismul, bata-l vina.
Oscar Wilde ne prezintă o lume nouă, frumosul este acaparat de descompunere şi mucegaiul se ţese precum o pânză de paianjen în jurul lui Dorian. Lumea lui se inversează facându-l robul propriei vieţi dusă spre derizoriu.
În final nu ramân decât valuri sparte de ţărm şi transformate într-o realitate crudă.

Zbor imaginar

A început din nou să ningă. Primăvara îmi pare departe iar vara este doar un vis himeric.
Drumurile sunt pe cale să fie blocate de nămeţi iar noi să fim prinşi în cuşca gri a oraşului din nou.
Albul joacă şah cu noi şi încă odată pare să ne dea mat, afară se circulă greu dar oamenii par resemnaţi cu situaţia.
Eu nu pot decât să aştept cu nerăbdare să se schimbe natura şi din plumburiul de azi, mâine să răsară soarele.
Sper ca atunci când se va topi toată zăpada să evapore odată cu ea şi proiectul de lege care interzice fotografiatul în locuri publice.
Până la punctul culminant am rămas cu visele şi nu îmi pot fi luate de nici o lege.
O să las pescăruşii să îmi ducă mai departe speranţele şi idealurile. Ei sigur nu sufera de paranoia şi nu o să mă dea în judecată pentru ca le-am făcut fotografii.

Pentru dumneavoastră doamnelor

Vă mulţmesc pentru că ne luminaţi drumurile şi pentru ca ne sunteţi sprijin atunci când drumurile noastre sunt înzăpezite. Fac asta şi în numele bărbaţilor care au uitat să vă zică fiind prea ocupaţi cu trecerea efemeră prin lumea asta sau a celor care au omis intenţionat.
Sus sunt două elemente care ştiu că vă plac.

Despre satanism şi snobism

De ceva timp o sleată de afoni acuza în stânga şi în dreapta tot ce nu înteleg şi îi pun ştampila de satanism. Dacă nu înţelegem limba engleză şi suntem snobi catalogăm melodia sau formaţia drept slujnică a necuratului.
Am urmărit astăzi un astfel de film pe unul dintre site-urile ce aparţin de Patriarhie şi am ramas surprins cât poate să influenţeze şi să îndobitocească populaţia. Artişti precum: The Rolling Stones, Led Zeppelin, Iron Maiden, Kiss, Ac/Dc, Madonna, Bob Marley sau Michael Jackson sunt acuzaţi de satanism. De râsu-plânsu mentalitatea pe care o au unii preoţi şi personaje care se dau credincioşi şi îşi fac cruci mari cât casa dar dupa ce ies din biserică dau cu pumnul în masă şi înjură mai abitir decât o faceau pe vremuri popoarele nomade.
Nu înţeleg cum reuşesc să convingă atâţia oameni să li se alature şi să exceleze împreuna în prostie.
Domnilor avocaţi ai nimicului vă daţi aere în van. Mai jos o să vă enumar nişte fapte abominabile făcute de ai mai brej şi mai credincioşi dintre enoriaşii şi preoţii patriei noastre:
1. Satanismul. În Oltenia încă se mai dezgroapă morţii şi li se scoate inima, odată scoasă inima este arsă şi cenuşa rezultată se bea cu apă.
2. Preotul nesimţit. La ţară oamenii se duc sa sfinţească coliva la biserică, nimic anormal, dar dacă nu ai minimum 50 de lei nu eşti primit. Ştiu cazuri în care preoţii îşi jignesc “clienţii”, uneori chiar îi poftesc afară de pe “moşie”.
3. Blesteme. Încă mai exista zone în care preoţii fac blesteme cu biblia în mână

Ascultaţi melodia! Vi se potriveşte dragilor…
PS: Sper să nu mai faceţi multe victime printre tineri şi să îi îndoctrinaţi cu prostii. Oamenii trebuie să aibă personalitate şi logică proprie nu să gândească în turmă conduşi de un berbec.

Târg de Sfântul Valentin la Muzeul de Geologie

Am ales un târg mai neobişnuit pentru cei care cred în sărbătoarea catolică a Sfântului Valentin dar şi pentru ceilalţi. Expoziţia a început de vineri, duminică este ultima zi în care puteţi să o mai vizitaţi. Târgul vine cu expoziţii cu vânzare de bijuterii, cristale şi pietre semipreţioase. Vedetele expoziţiei sunt rubinul, rodonitul si cuartul roz.
Pe langa bijuteriile din rubin, rodonit si cuart roz, veti putea admira si achizitiona si alte piese fie montate pe metale pretioase, fie in forma lor naturala, obiecte ornamentale si elemente de decoraţiuni interioare.
Program: 10:00 – 18:00
Taxe de acces: 8 lei , 4 lei pentru studenţi şi pensionari

Despre reguli şi bune maniere

Trăim într-o lume bizară, suntem atipici faţă de restul naţiilor şi ne lăudăm cu asta.
Aplaudăm scandalul şi scuipăm seminţe în capul celui care îşi foloseşte imaginaţia.
Iubim să ne complacem existenţa privind şi gândind doar la lucruri banale.
Apreciem hoţia mai mult decât apreciau înaintaşii nostri cultura. De multe ori se aude celebra frază: “Şi eu aş fi furat dacă eram în locul lui…”, de la persoane cu părul nins, de la tineri nu mai am nici o pretenţie… Oare atât de imberbi să fim după douăzeci de ani de democraţie?
Avem studenţime câtă floare şi câtă buruiană, ne fălim cu diplomele de intelectuali dar vorbim cu: “Ei este”. Pe vremea mea studenţii reprezentau vârful intelectualităţii astăzi ei reprezintă decăderea.
Despre bune maniere ce să mai vorbesc. Nu ştim că nu este frumos să vorbim tare în metrou, chiar azi am dat peste astfel de specimene. La teatru uităm să ne dam pe silenţios telefoanele şi ne-am făcut un obicei din a întârzia şi de a comenta în timpul spectacolelor.
Dacă intri primul în restaurant sau iesi primul să îi deschizi iubitei tale uşa eşti privit de şleata de imberbi drept fraier şi persoană sub papuc. Ne place bădarănia într-un mare fel. Mai rău este că şi femeile au preluat din bădărănia bărbaţilor, unele chiar au amplificat-o.
Peste toate rămânem o ţară unde monumentele sunt scrijelite de cupidoni, iar visele celor normali sunt călcate de bocancul greu al imbecilităţii.

Despre copilărie ~ Diligenţa cu păpuşi ~

Dacă vreţi să vă întoarceţi în copilăria de altădată vă recomand să ascultaţi albumul “Diligenţa cu păpuşi”. Este o întoarcere la adevăratele poveşti. Lipsesc elementele violente din poveştile de astăzi ce ne râncezesc copiii. Tudor Gheorghe este ca de obicei excelent iar vocile copiilor îi întregesc opera.
Dacă vreţi să visaţi puneţi mâna pe el, este unul dintre cele mai bune remedii pentru tristeţea cotidiană în care ne îngropăm.

Bătrâna şi inundaţia

După ce zăpada ne-a invadat zilele trecute oraşul nostru şi l-a făcut să arate precum un oraş din secolul al XIX-lea.
Astăzi a venit rândul ploii să ne bage la murat şi să ne facă să regresăm cu încă o sută de ani. Ne văitam că ne împresoară zăpada dar azi ne-a părut rău după ea. Micul Paris s-a transformat în marea orezărie.
Imaginaţi-vă un tablou cu nuanţe de gri şi maroniu şi vă daţi seama ce a fost azi în mica periferie numită Bucureşti.
Sugarul Bucureşti a făcut astăzi pe el iar părinţii s-au dezis de el. Mămuca Sorina era în operaţie de lene şi nepăsare iar tătuca Popeye zăcea beat la Golden Şpriţ.
A mai trecut o zi şi am fost luaţi drept fraieri de către cei ce ar trebuii să se ocupe ca oraşul acesta să arate acceptabil, nici nu mă gândesc la sf-uri de Asimov în care să arate bine.
Peste toate rămâne bătrâna din fotografia de mai sus reprezentând cu brio una dintre starile bucureştenilor de astăzi.

Despre artă şi nimic

Majoritatea ne naştem, trăim o viaţă fadă într-un corp gol şi murim fără să lăsăm urme pe lumea asta. Suntem ploi de vară în deşerturi aride. Nu rămâne nimic din noi, doar un fum inodor ce este măturat rapid de vântul iernii în care trăim toată existenţa noastră.
Pe unii din aceştia nici piatra de mormânt nu îi mai suportă şi se macină vrând să îi şteargă ruşinată de pe ea.
Pentru minoritate este greu să supravieţuiască într-un univers ostil şi mai greu să se ridice. Ţara asta este concepută pentru marionete care să se lase conduse.
Ne falsificam istoria aberant lasându-ne pe mâinile unor regizori solidari PCR şi rechinilor roşii din est, astăzi ei se dau democraţi... Câţi dintre voi ştiţi cine era Mihai Bravul? Nu mă refer la staţia de metrou. Nici cărtile de istorie nu îl mai menţionează.
A fost înlocuit cu satârul de semidocţi.
Ne lăudăm cu Eminescu, îl declarăm cel mai mare poet dar dăm din umeri la auzul numelui Minulescu. După mine Minulescu este mult mai reprezentativ pentru o cultură sănătoasă.
Ne dăm cinefili şi ne lăsăm salariul pe o zi la un film la Mall dar nu am da 6 lei pe un bilet la Cinematecă. Oare câţi dintre majoritari ştiu, fără să folosească wikipedia, cine este regizorul filmului: “Il Deserto Rosso”?
Spunem că ne place teatrul dar ridicam din umeri când auzim de Matei Vişinec.
Ne facem biblioteci de la cotidiane doar pentru a ne făli în faţa prietenilor dar uităm să scoatem ţipla de pe cărţi. Voi sunteţi mai răi decât mocirla ce va veni după dezgheţ.
Vouă celor care sunteţi minoritatea şi mă încântaţi zilnic prin cunoştinţele voastre, vă mulţumesc!
PS: Pentru cel ce mi-a spus că îl jignesc dacă îl mai întreb despre cărţi îi spun doar atât;
“…Urăsc tot ce zbucium tulburător de linii
Şi nu plâng niciodată şi nu râd niciodată. …”

Bucureşti. Între Laponia şi Venezia.

Bucureştiul a arătat astăzi ca două oraşe într-unu. Pe deoparte zonele înzăpezite la care soarele nu a ajuns, pe de alta băltoacele imense pe care le fereau baletând de zor pietonii.
Am regasit oraşul, dupa ninsoarea de aseară, mai alb dar şi mai murdar.
Doua antonime ce se îngemănau într-o ordine dizgraţioasă. De, suntem balcanici şi preferăm genul ala de cultură şi civilizaţie suburbană. Azi aveai doua variante să te îngropi pâna la gât în mâzgă sau să devii omul zăpezii. Ambele erau palpabile.
Am pornit din apropierea Gării de Nord, am avansat încet dar sigur spre centru cu autobuzul, în timp ce priveam spre doi tipi cum îşi protejau unicul mijloc de căldură. Am coborât la Piaţa Virgiliu hotărât să îmi încerc norocul pe jos. Pe General Berthelot era pustiu, doar cîtiva trecători se ambiţionau să lupte cu munţii de zăpadă, mai jos, înspre Cismigiu soarele exista dar era obturat de vegetaţie. În centru trebuia să te echipezi serios de munte pentru a putea avansa prin mormanele de zăpadă.
Ăsta a fost oraşul astăzi, de la trist la absurd, de la comic la tragic, de la soare la bătaia cu bulgări a lăzăristilor fericiţi că au scăpat de scoală. Zapadă şi bălţi, bucuria celor mici şi nervii întinşi la maxim ai adulţilor.