El este ultimul liliac pe care l-am văzut zilele astea. Se poate încadra în categoria ultimilor supravieţuitori care au rezistat în oraşul prafului şi al nervilor întinşi până la rupere. A reuşit să scape neatins de factorii distructivi din exterior şi mi s-a ivit în cale. Mie mi-a plăcut pentru că avea florile mici şi două culori (mă rog, una era defapt nonculoare).
Alexandru Andreş a compus melodia de mai jos şi mi-a inspirat piticii ce dau cu târnăcopul la mine prin cap… Povestea este mai veche şi cunoscătorii ştiu ce zic. Aşa că o să am o noapte albă. Poate ies să văd Bucureştiul cum nu l-am văzut de mult, sau poate... Imaginea este şi pentru cei ce nu se pot bucura de primăvară din cauza alergiilor.
Încercarea de a copia la dimensiuni mici o cascadă se află în Grădina Botanică din Bucureşti. Nu funcţionează la putere maximă decât de două sau trei ori pe an şi asta atunci când sunt vizite de la specialişti din străinătate sau când nenea afumat după noaptea trecută greşeşte intrarea şi nimereşte aici.
PS: Pentru studenţi şi elevi, intrarea este liberă toată săptămâna.
Este mereu surprinzătoare. Chiar şi după ce-a mai puternică furtună ne arată că poate să treacă mai departe. Am văzut de curând cum luptă să supravieţuiască chiar şi termitelor umane.
Lucrurile noi ni se par uneori atât de simple de înţeles şi de rezolvat încât simţim că le avem înscrise genetic. Le simţim atât de uşoare încât simţim că ne cresc aripi ce dau un alt sens imaginaţiei şi îi netezesc drumul. Sunt momente când plutim cu mult asupra evenimentelor cotidiene şi gravitaţia îşi pierde din atribuţii. Avem nevoie de julituri pentru a putea fi cei de odinioară. Este în firea noastră să uităm trecutul şi să plutim într-un prezent ce arde şi se desface în bucăţi precum o cometă ce sfărâmă la impactul cu atmosfera. Revenim acolo de unde am plecat după ce ne lovim şi învăţăm să fim din nou copiii de odinioară.
Este artera hidrografică principală a Municipiului Bucureşti. Râul îşi are izvorul în Munţii Făgăraş la confluenţa a două braţe: Boarcăşu şi Valea Vladului. Trece prin Bucureşti şi se varsă în râul Argeş în apropiere de Budeşti, Judeţul Călăraşi. Râul străbate Municipiul Bucureşti pe o distanţă de aproximativ 22 de km, parcurgând oraşul de la nord-vest la sud-est. În aval de Bucureşti, Dâmboviţa are ca afluent râul Colentina. În amonte de Bucureşti, Dâmboviţa este canalizată pentru ca apoi din râu să se desprindă spre sud un braţ care va forma Râul Ciorogârla. Râul Dâmboviţa este descris în trecut, sec. XIX - XX, ca având ape dulci şi curate, slavii numind Dâmboviţa “foaia de stejar”, datorită faptului că toamna râul venea încarcat cu frunze galbene şi ruginii. În trecut, râul a provocat inundaţii de mare amploare de fiecare dată când ploua mai tare. Un alt lucru ce amplifica amploarea inundaţiilor erau morile de apă care se îngrămădeau pe malurile râului îngreunându-i astfel curgerea. Oamenii îşi lărgeau grădinile până în albia râului astfel că la inundaţii ogrăzile le erau rase de pe faţa pământului, iar statul era forţat să le platească ajutoare. După inundaţia din 1864, Alexandru Ioan Cuza, a cerut cu arhitecţiilor un proiect de canalizare care să ţină apele în frâu. În 1880, după planurile inginerului Grigore Cerchez, se face un proiect de canalizare. În 1934, Dâmboviţa a fost acoperită parţial cu plăci de beton pentru a o masca. În 1984, planseul este scos, albia este reamenajată şi este construit Lacul Morii, pentru a ajuta bătrâna Dâmboviţă.
Cu toţi avem câte un vis ce îl ţinem doar pentru noi şi încearcăm să îi facem inima să bată. Unii au noroc să fie împinşi de la spate. Alţii reuşesc abia la bătrâneţe să îşi vadă dorinţa realizată. Ultimii speră o viaţă în van fără să aibă măcar umbra iluziei. Fiecare vede Paradisul într-un mod diferit şi îl personalizează după trebuinţe şi influenţe. Pentru mine Paradisul, este reprezentat de cultură. Nu am avut şansa să moştenesc nimic legat de asta, nici măcar biblioteca lui bunicu, confiscată de stat odată cu naţionalizarea vieţii tăranilor. Am luat totul de la zero şi orice foaie pe care pun mâna mă face să fiu mândru pentru că o am. Primul meu Paradis, a fost Portretul lui Dorian Gray, mi-am dorit atât de mult cartea încât am alergat în pauza de masă să o iau de la librăria din vecinătate după primul salariu. Cei ce au scris în imagine despre Eden-ul lor, sunt de admirat pentru că au făcut asta acolo. Dacă ar fi fost precum majoritatea ar fi scris sigur pe zidurile unui fast food sau pe metalul unui boutique, ce minunat este cerul după o sută de neoplasm ambalat la sticlă sau făcând călduros cu ochiul dintre două felii pline cu gastrită.
Monumentul din imagine este în curtea unei biserici pe care am vizitat-o de curând. Biserica este în vecinătatea Casei Cărţii din oraşul meu de suflet, Piteşti. Este luminat şi noaptea putând fi admirat de locatarii blocului din vecinătate. Calitatea execuţiei este de slabă calitate, monumentul dacă se degradează în ritmul asta nu va prinde douăzeci de ani. Peste toate rămâne credinţa specială care nu ţine de monumente sau de persoane. Acea credinţă pe care o duce fiecare credincios în suflet chiar şi în deşert. O credinţă pe care o ţin doar pentru mine…
Cartea este primul roman publicat de Milan Kundera în exil, în 1979. Este prima carte a autorului despre opoziţia cehilor faţă de regimul comunist şi faţă de ocupaţia sovietică de după Primăvara de la Praga, din 21 august 1968. Autorul a adunat în carte o colecţie eclectică de povestiri scurte adunate într-un roman şi îmbinate pe alocuri cu elemente autobiografice legate de anii tinereţii, petrecuţi de autor în Cehoslovacia comunistă. Rămâne o carte eseu despre natura uitării suferinţelor şi tratarea lor cu un medicament numit “râs”, uneori plin de durere, alteori cinic, în final se regăseşte râsul libertăţii democraţiei occidentale. Kundera ne arată cum funcţionează “uitarea” politică în sfera politică şi istorică. Cartea este conţine şapte povestiri ce împart romanul în trei părţi. Autorul nu se mulţumeşte la analiza uitării din această perspectivă istorică majoră, ci merge în viaţa de zi cu zi, arătandu-ne cum funcţionează uitarea în forme dintre cele mai variate şi neaşteptate.
Dacă la mijlocul secolului al XX-lea, avioanele luau cu asalt România. Astăzi suntem invadaţi în plină criză de DSLR-uri. Toţi penibilii îşi iau un asemenea aparat dar nu ştiu să îi scoată capacul. Îi înţeleg pe vânzători pentru că din asta trăiesc… Adevăratele valori sunt puţine şi sunt şcolite. Dar nu sunt băgate în seamă pentru proiecte datorită plozilor născuţi în puf. Pentru a învăţa cum să facă un cadru bun ar trebui să ia lecţii de la el.
Statuia a fost sculptată de Ion C. Dimitriu-Bârlad. Ea reprezintă o mamă îndurerată de moartea fiicei sale ce toarnă apă dintr-un ulcior. Statuia a fost ridicată la cererea familiei Stefanidi, după moartea ficei Sissi. Locul pe care este amplasată aparţine familiei şi a fost donat către primăria oraşului pentru construirea Noii Grădini. Este o lucrare de o calitate excepţională ce a rezistat trecerii timpului şi a caracterului distructiv al oamenilor.
Staţia de metrou Aviatorilor Sâmbătă, 24 aprilie 2010
Un bătrân aşteaptă în van apariţia unui ziar gratuit ce apare seara. Este ora 17:30, şi el nu se mişcă din loc, are încredere că va apărea. Cineva, un buticar, îl intreabă cu răutate dacă a apărut ziarul pentru că vrea şi el două numere. Un tip îi întinde o bancnotă de un leu. O bagă ruşinat în buzunar. Câtiva mucoşi care nu au învăţat bine să se ştearga la nas, râd de bătrânul care priveşte în gol. Oamenii trec grăbindu-se către case, îi aşteaptă familiile cu zâmbete şi cu masa caldă. Este seară, oraşul înghite suferinţa şi trece mai departe fără regrete.
Lui Flory şi lui Crissant le plac lalelele. Lui Anelise îi plac florile roşii. Aşa că am hotărât să le împac pe toate şi am găsit lalele ce au roşu dar şi galben, cum îmi plac mie, ce modest sunt… :D
Viaţa ne dă şi culoare dar şi alb-negru... Prefer alb-negrul pentru bunătatea care exista în vremurile alea… Cuvintele uneori sunt de prisos… Astă seară las melodia să vorbească pentru mine…
PS: Veronica, îţi ţin pumnii să îţi rezolvi problemele… :)
Statuia din imagini îl reprezintă pe Gheorghe Panu. Ea se află în Gradina Cişmigiu. Sculptorul Gheorghe Horvath a realizat statuia lui Panu. Persoana reprezentată de statuie este un important avocat, om politic, ziarist, scriitor şi memorialist român. Este un membru de bază al culturii din Iaşi. Între 1884-1886, a scos la Iaşi ziarul liberal-opoziţionist, Lupta. În ziarul Lupta din 13 aprilie 1887, Gheorghe Panu a publicat, nesemnat, pamfletul ,,Omul periculos”. Articolul critica decizia regelui de a încheia o nouă convenţie comercială cu Imperiul Austro-Ungar. Acest fapt a atras mânia regelui Carol I al României. Acest fapt a atras mânia viitorului rege Carol I al României. Gheorghe Panu fost chemat în instanţă pentru ofensa adusă Regelui, a fost găsit vinovat şi a fost condamnat la pedeapsa maximă de doi ani de închisoare şi la o amendă de 5.000 lei.
Unii au noroc de statui pe care să se aşeze porumbeii. Din cauza asta nu o să vreau statuie : ))…
Monumentul din imagini este al eroilor francezi din războiul 1916-1918, a fost realizat din marmură de Carrara de sculptorul Ion Jalea, fiind dezvelit în anul 1920 în Grădina Cişmigiu. Este aşezat pe un soclu de piatră în formă de trunchi de piramidă şi reprezintă un ostaş rănit şi o soră de caritate care îl ajută. Inscripţia de pe monument, în limbile română şi franceză, descrie eroismul ostaşilor francezi căzuti în luptă, în timpul primului război mondial.
Uneori credinţa are nevoie de curăţenie. Fie spirituală, fie fizică. Au trecut de mult vremurile când izurile de brânză Camembert, făceau casă bună cu religia. Straturile de ceară se îndepărtează azi cu picătura ce spală în reclamă şi vasele vecinilor. Măicuţele se parfumează cu Chanel no 5. Sfinţii preoţi îşi potolesc setea cu Amstel Red. Lumânarea veche care provoca incendii a fost înlocuită cu una mai sigură şi mai elegantă. Din păcate unii credincioşi se închină cu şapte mâini, îşi lasă saliva pe toate icoanele şi trag înjurături cât pentru o duzină. Şi ei ar avea nevoie de o schimbare. Concluzia o trage pentru mine, Moş Neagu…
Un nene ne-a jignit făcându-ne pe toţi consumatori de seminţe. Propun să îi trimitem fiecare diverse obiecte, plante, etc, în care să se înţepe. Eu îi trimit un cactus cu ţepi pe margini. Să se relaxeze cât mai bine şi când îi va fi lumea mai buna să simtă până în măduva spinării.
Sâmbătă Locaţie: Piteşti, Centru Oameni de toate genurile Bâlci cât cuprinde
Pe mai putin de 150 de metri se îngrămădeau trei trupe de acelaş gen. Fiecare încearcau să îşi vândă cât mai bine cerceii, lănţişoarele, CD-urile, etc. Şi nu oricum ci prin muzică. După cum am mai spus…adevăratele valori se nasc pe stradă…şi dacă au citit mai mult decât o etichetă de pe sticla cu suc riscă să se plafoneze aici...
Cu toţi începem de undeva.. Mulţi uită de unde au plecat şi se cred Demiurgi în meseria pe care o practică… Până vine unul mai tânăr şi îi dă peste nas… Îl trimite iar la scoală să vadă de ce ăla tânăr ştie mai mult… Să îşi completeze lacunele… Cei ce nu uită de unde au plecat sunt adevăraţii învingători... Cei ce învaţă mereu şi acceptă că niciodată nu ştiu destul sunt adevăraţii învingători…
PS: Pe domnişorica am întâlnit-o sâmbătă la Simfonie, era aşa de pasionată de ce făcea încât îi întrecea pe băieţii şi fetele cu DSLR-uri. Un amic spunea aşa: “Avem nevoie de puţin pentru a oferi mult”. Fiecare poate interpreta vorbele lui cum vrea sau cum nu vrea.
Neagu Djuvara ne poartă pe nerăsuflate peste poveştile cu diverse personaje care de care mai pline de culoare. Cartea pleacă de la principiul că fiecare om este o carte ce îşi are propria poveste. Autorul a negociat mult timp cu editura aparitia poveştilor mai deocheate, pentru că pe manuscrisul lăsat la editură stătea scris cu roşu pe prima filă: “Pentru după moartea mea!” În volumul publicat după ceva timp au fost adunate patru povestiri risipite într-o revistă, cum declară autorul: “mai deocheată”. Amintirile din pribegie şi Amintirile şi poveştile mai deocheate întregesc cartea. Cartea pune punctul pe autenticitate. Moş Neagu, aşa cum îşi spune chiar el, caută cu disperare lucrurile noi şi autenticitatea lor.
S-a mai încheiat o ediţie a Simfoniei Lalelelor. Cu bune şi cu rele... Rămâne totuşi singurul festival de genul acesta organizat în România care se apropie de ce se vrea afară.
Să sperăm ca la anul să fie mai bine decât a fost anul ăsta şi firmele din străinătate care au lipsit să îşi facă simţită iar prezenţa.
Toate imaginile şi textele aflate pe acest site ce prezintă semnătură sunt proprietatea autorului şi nu pot fi folosite integral sau parţial fără permisiunea acestuia, în concordantă cu legea nr 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
